Rădoi, cel care se înfoia orgolios după meciul cu Dinamo, cel care trage veșnic de el, cel care se reface parțial pe ultima sută de metri, el trebuia să fie schimbat de Dorinel cu Arthuro, nu Semedo, dar asta ar fi fost un sacrilegiu, nu-i așa?! Dacă admitem că Semedo s-a mulțumit cu puțin, meritul lui Rădoi ar putea fi acela că, în sinea lui, probabil că nu s-a mulțumit! Baloanele jucate de el au avut cam aceeași utilitate cu a baloanelor de ciungă ale lui Dorinel. Poate că așa ar fi procedat un antrenor fără legătură ombilicală cu fotbalul românesc, ci doar cu fotbalul. Rădoi rămâne un reper pentru Steaua, dar uneori această dependență e sufocantă, cum devenise în ultimul timp și Henry pentru Arsenal.
Cohorta analiștilor a fost incomparabil mai acidă cu Steaua. Balint își mângâia pe creștet fosta echipă doar când era prietenul Hagi antrenor, între timp a renunțat la critica binevoitor-constructivă în favoarea sentințelor ca niște lovituri de bardă. La Ivanovici în emisiune „aceiași tristețe”, cum bine s-a titrat pe ecran minute bune… Mai lipseau doar halbele de bere pentru a se desăvârși imaginea comentariilor de birt, asezonate cu glume cazone, numai bune pentru hăhăiala mesenilor. Pe lângă astfel de analiști, cifrele și diagramele lui Vochin sunt adevărat balsam. Pușcaș a desființat de-a valma jucători care au jucat sau nu cu Lyon, precum și alții care nu mai erau de mult la Steaua, încheind ironic cu o remarcă referitoare la priceperea celor din Ghencea la transferuri. Ce bine i-ar sta lui acolo! Probabil că Pușcaș a stat cam mult în anticămăruța de la oteve, iar odată apuse aspirațiile sale către o carieră federală, nu strică să-și trâmbițeze, de pe margine, competența pentru o calitate oficială privată.
Legat de CFR, dintre cele două meciuri rămase, cel cu Roma devine esențial. Poate Trombetta va reuși să găsească iarăși un antidot pentru compatrioții săi. Închei cu Paradoxul lui Panucci: Fundașul Panucci înscrie mai multe goluri decât ar marca el însuși dacă ar juca atacant!
