PĂRUL ALB

Astăzi petrecându-se întâlnirea promoției 1956 a Liceului „Ștefan cel Mare” (50 de ani de la absolvire!) mă-ntreb cum o să-mi recunosc foștii colegi. Liceul nostru a fost scurt (3 ani), răstimp în care-i greu să se înfiripe amiciții de-o viață. Imediat după absolvire, ne-am risipit în cele patru vânturi și puțini dintre noi au păstrat vreo legătură barem epistolară. Din pozele vechi zâmbesc căznit niște copilandri (am absolvit la 16 ani!) având chipuri vag cunoscute – dar ce legătură se va putea stabili, după jumătate de veac, cu înfățișarea lor de acum? Nici pe mine nu mă recunosc: o claie de păr negru (ehei!), doi ochi ce nu se prea văd de sub cozorocul șepcii (am purtat vreodată șapcă?) și o mutrișoară ascuțită, de copil subnutrit. Și-mi amintesc iarăși exclamația lui Călinescu la vederea pozelor din tinerețe: „ce-i cu voi, băiețași, cu ce drept purtați numele meu?” Timpul ni s-a prefirat parșiv printre degete și s-a clădărit cât un deal în urmă-ne, așa că va fi astăzi, la Liceu, un conclav de bătrâni. Care au parcurs aproape toate etapele marcate cu tâlc în prezentarea vârstei: am DEVENIT majori, am FĂCUT 30, am MERS pe 40, am AJUNS 50, am ÎMPLINIT 60, urmează, dacă dă Domnul, să ATINGEM 70 și, mai știi, să PRINDEM 90.
Pe Internet circulă un text intitulat „Despre bătrânețe” și semnat George Carlin. Nu știu cine-i acest Carlin, dar sfaturile lui pe tema „cum să rămâi tânăr” par de bun simț, lucide și cu miez.
Zice așa: ignorați datele neesențiale (vârsta, greutatea, înălțimea). Lăsați doctorii să-și facă griji în legătură cu asta.
Apoi: înconjurați-vă de prieteni veseli. Cei mohorâți, vă deprimă. (Sfat întru totul demn de urmat – numai că, la vârsta părului alb, noi prietenii nu prea au cum să se închege. Rămâi cu cei dobândiți prin vreme și validați de vremuri. Care, iată, au început să se mute la loc cu verdeață și în juru-ți se creează un gol…)
Mai zice Carlin: învățați, studiați computerul, meșteșugurile, grădinăritul, orice. Nu lăsați creierul să lenevească. O minte înceată este atelierul diavolului, iar numele diavolului este Alzheiemer.
Savurați lucrurile simple. (Aș completa: redescoperiți râul, pădurea, potecile, lunca, florile, lanul vălurit, joaca fluturilor, pe care sunt sigur că, în ultimii ani, le-ați putut „savura” doar ca ersatz, pe sticla TV.)
Încă un îndemn al lui Carlin, la care subscriu fără cea mai mică rezervă: râdeți des, mult și din toată inima, râdeți până ce nu mai puteți și vă trebuie aer! (N-aș include, la acest capitol, hazul de necaz – de pildă, ca atunci când încasați pensia și terminați număratul banilor înainte de a-l începe).
Singura persoană oare vă însoțește toată viața – mai zice necunoscutul terapeut al sufletelor – este eternul ÎNSUMI. Fiți vii cât sunteți în viață! (Păi, nu? îndemnul nu-i deloc paradoxal-absurd: mulți dintre cei crezuți vii au răposat, sufletește, de mult!)
Mai departe: înconjurați cu dragoste tot ceea ce merită: familia, animăluțele dragi, muzica, plantele, hobby-urile – casa voastră este refugiul vostru. (Așa-i. Și unde dragoste nu-i, nimic nu-i.)
Mai zice Carlin să ne prețuim sănătatea, ceea ce intră, oricum, în firea lucrurilor, să nu vă căutați vinovății străvechi, să călătoriți în alte spații decât cele răs-știute și, în încheiere: „spuneți-le oamenilor pe care îi iubiți că ii iubiți, spuneți-le cu orice prilej.
Și nu uitați niciodată: viața nu se măsoară cu numărul de respirații, ci prin momentele care-ți taie răsuflarea. ”
…Să fie oare, aceasta, rețeta fericirii la senectute? Să fie simplă vrăjeală ori vrăjitorie (prea aduce numele autorului cu celebrul Merlin)? Nu, mi se par chestiuni de bun simț, din categoria acelora pe care le uităm chiar în clipa în care le acceptăm fără rezerve. Drept pentru care printez îndemnurile lui Carlin, spre a le distribui ca manifeste anti-bătrânețe la întâlnirea moșnegilor care, cu o jumătate de veac în urmă, absolveau Liceul „Ștefan cel Mare”…