Bântuie o teorie care, în domeniul biologiei, am senzația că s-a verificat: extincția unei specii este precedată de extensia ei. Altfel spus, înainte de a dispărea, cutare viețuitoare se înmulțește în mod semnificativ, depășind până la dublu cifra obișnuită a efectivelor. Ceea ce, într-un fel, am și constatat ca vânător. În anii `60-`70, nesfârșite stoluri de gâște și rațe sălbatice poposeau oriunde licărea un luciu de apă. Vârstnicii, desigur, își amintesc sumedenia ciopoarelor de căprioare care, iarna, le vedeai mereu pe ogoarele în care încolțise grâul. Nu-i scorneală vânătorească: la o singură goană (Șipote, jud. Iași) am împușcat 16 iepuri și a trebuit să mă retrag, fiindcă terminasem cartușele. Noaptea, nu era drum, cât de scurt, în care să nu vezi doi-trei iepuri zăpăciți de faruri.
În anul de grație 2012, orice purtător de pușcă se consideră mulțumit dacă întreg sezonul îi aduce trei-patru șoldani. Nu mai vezi căprioare pe grâu, nici cârduri de rațe care să-nnegrească coada bălților. Nu-s specii primejduite chiar de dispariție, dar nici viitor fericit nu le așteaptă; mă îndoiesc că va mai fi văzută vreodată bogăția de viețuitoare sălbatice ce popula Moldova deceniilor 6-7.
Risc o comparație, probabil, prea forțată, dacă invoc o similitudine cu lumea ideilor: soarta cărții urmează legile ciclului extensie/extincție. Aparent, asistăm la un spectaculos boom editorial. Niciodată nu s-au tipărit, în România, atâtea titluri în răgazuri atât de scurte. Dar nici într-un tiraj total atât de mic! Cifra mediei (rezultată din raportarea numărului de titluri la totalul exemplarelor tipărite) este, prin comparație cu realitatea anterevoluționară, minusculă. La „Junimea” tipăream literatură în zeci și chiar sute de mii de exemplare. Acum, un tiraj situat în preajma cifrei 300 este considerat rezonabil! Impresia de bogăție și diversitate a producției editoriale este superficială și falsă. Întâi de toate, cel puțin jumătate din titlurile etalate în librării și pe tarabe puteau să nu apară, fără cine știe ce pagubă în postata culturii naționale.
Veleitarismul, autorlâcul și calcule meschine, dar și accesul relativ ieftin la tipar, deschid larg drumul cărții proaste, care, chiar dacă nu-i de nimeni cumpărată, parazitează peisajul general și anonimizează aparițiile merituoase. Directoarea Companiei de librării București, preocupată și ea de destinul cărții, își amintește: „Cine cunoștea o librăreasă în anii `80 era om fericit. Avea acces la titluri nou-apărute fără să stea la cozi interminabile, nu trebuia să ia un roman de Ivasiuc la pachet cu Tezele Partidului sau cu vreun manual de strungărie…” Tot de la dna Marieta Seba aflăm că, în vreme ce Sofia, cât e ea de capitală, n-avea nici o librărie după 1990 (!), românii au înțeles să le păstreze, cu precădere în câteva orașe. Ne face plăcere să aflăm Iașiul în capul acestei scurte liste (Piatra Neamț, Deva, Bistrița, Constanța), deși am considerat mereu că dispariția câtorva librării ieșene de tradiție rămâne impardonabilă.
Tot așa, și-n răspăr cu poziția difuzorilor de carte, am susținut că-i mai mult decât exagerat procentajul pretins de librari (45% din costul cărții la raft), după cum și costul stabilit de editori continuă să mi se pară umflat și neproductiv, raportat la nivelul veniturilor din România. Paradoxal, dar intelectuali de marcă (Teodor Paleologu, Adrian Cioroianu) văd cu totul altfel și acuză… devalorizarea ideii de cultură și de lectură prin prestația ziarelor care oferă carte… prea ieftină. Asta ar duce la închiderea unor librării – dar de ce nu, am zice noi, și la reducerea prețului cărții de pe raft, în strictă conformitate cu legile economiei de piață? Un volum care iese din tipografie la costul de (să zicem) 10 lei, este etalat în librărie cu un preț de trei-patru-cinci ori mai mare. Iar inițiativa ziarelor (practicată și-n lume) demonstrează că, totuși, se poate și mai ieftin, dacă nu chiar mult mai ieftin. Imobilismul și încăpățânarea menținerii prețului cât mai sus de către editori, cât și a procentajului enorm pretins de librari, nu fac altceva decât să alunge eventualul cumpărător din librăriile și așa pustii. Starea cărora, am mai spus-o, acreditează o nouă comparație: nu „liniște de catedrală”, ci „liniște de librărie”. Ne place, nu ne place, oricât am iubi cartea, și chiar dacă am slujit-o cu credință, nu putem ocoli evidența: viitorul aparține ebook-ului. Temă asupra căreia merită revenit.
