Parohia și mănăstirea în viața credincioșilor

Când vorbim despre parohie, avem în vedere definiția dată de „Statutul pentru funcționarea și organizarea Bisericii Ortodoxe Române” care spune că „parohia este comunitatea creștinilor ortodocși, clerici și mireni, situată pe un anume teritoriu și subordonată centrului eparhial… condusă de un preot paroh numit de chiriarh …”.
Mănăstirea este, potrivit aceluiași Statut, „o comunitate de călugări sau călugărițe care s-au hotărât în mod liber să-și ducă viața în înfrânare, sărăcie de bunăvoie și ascultare”. Din aceste două definiții vedem destul de clar diferențele dintre parohie și mănăstire, diferențe care într-un fel sau altul completează situația omului religios pe pământ.
Când vorbim despre relația dintre parohie și mănăstire, în primul rând avem în vedere rugăciunea pe care o facem unul pentru celălalt: „pentru bunăstarea sfintelor lui Dumnezeu biserici…”, „pentru frații noștri ieromonahi… monahi și monahii…”; apoi avem în vedere pelerinajul sau vizitarea acestora cu folos duhovnicesc prin participarea la sfintele slujbe și folosul cultural-istoric, arhitectural și estetic religios.
Mănăstirile au un program special de rugăciune, mult mai bogat decât parohiile, deci pot fi pentru credincioși un sprijin și întărire în viața de rugăciune a celor care se ostenesc mai mult, chiar și în viața de mirean.
Mănăstirile au fost și sunt în continuare spații de cultură și de liniște duhovnicească, iar parohiile, din ce în ce mai mult, spații cu diferite activități care înfloresc viața religioasă, culturală și socială a credincioșilor. De aici rezultă clar o completare și susținere reciprocă dintre parohie și mănăstire.
Acest lucru determină ca între parohie și mănăstire să se producă o relație de frățietate și de interes comun în vederea mântuirii credincioșilor. Astfel, credincioșii pot fi îndrumați de către preotul paroh să participe la slujbe sau la diferite momente culturale din viața anumitor mănăstiri, desigur, cu limitele impuse pentru ca rânduiala vieții călugărești să nu fie cumva tulburată.
Preoții din cadrul parohiilor, cu binecuvântarea chiriarhului, pot face schimb de experiențe cu preoții rânduiți în spațiul monahal. Câte lucruri nu pot fi de folos! Duhul ascultării, al vocației personale, al smereniei și rugăciunii, rânduiala și focul slujirii; lucruri care determină atât viața mănăstirească, cât și cea parohială.
Deci, când vorbim despre relația dintre parohie și mănăstire în vederea mântuirii credincioșilor, ajungem la una dintre cele mai frumoase și mai de folos situații din viața omului religios, din viața Bisericii.
(pr. Răzvan-George Topală)