1. Sfântul Policarp († 23 febr. 155), episcopul Smirnei, a fost, de asemenea, ucenicul Sfântului Ioan Evanghelistul. În anul 154, sau cel mai târziu la începutul anului 155, Sfântul Policarp a făcut o vizită la Roma, pentru a ajunge cu papa Anicet (154-166) la o înțelegere cu privire la data serbării Paștelui. Înțelegerea nu s-a putut realiza, fiecare dintre cei doi conducători urmând tradiția Bisericii sale, Sfântul Policarp pe a Sfântului Ioan, iar papa Anicet pe a Bisericii Romei și Alexandriei. Cu toate acestea, ei s-au despărțit în pace.
La scurt timp de la întoarcerea sa de la Roma, Sfântul Policarp, în vârstă de 86 de ani, a suferit martiriul, fiind ars pe rug în circul din Smirna, în Sâmbăta cea Mare, 23 februarie 155, cu ocazia sărbătorilor organizate de asiarhul Filip, guvernatorul Asiei proconsulare.
Un rol hotărâtor în condamnarea sa la moarte prin arderea pe rug l-a avut populația păgână, care fanatică, a strigat în circul din Smirna: (Martiriul Sf. Policarp, XII, 2).
Sfântul Policarp a scris mai multe scrisori, dar nu s-a păstrat decât Scrisoarea către Filipeni. În aceasta el pune în relief importanța învățăturii creștine despre întruparea și învierea Mântuitorului și dă îndrumări utile clericilor, tinerilor și văduvelor.
2. Papias († c. 130), episcopul Hierapolei, în Frigia, a fost, ca și Sfântul Policarp, ucenicul Sfântului Ioan. Opera sa, intitulată Explicarea cuvintelor de învățătură ale Domnului, în cinci cărți, s-a pierdut, dar ne-au rămas din ea câteva fragmente. Ea este primul tratat de exegeză biblică în literatura patristică. El a făcut și unele erori de interpretare biblică.
Papias este cel dintâi dintre scriitorii bisericești care a susținut hiliasmul, adică credința greșită că, după învierea morților, Hristos va întemeia pe pământ cu cei drepți o împărăție de o mie de ani, credința condamnată de Biserică.
3. Scrisoarea lui Pseudo-Barnaba este, cum reiese din cuprinsul ei, o omilie, scrisă între anii 100-140. Textul scrisorii nu indică nici numele autorului, nici al localității unde a fost scrisă. Critica a ajuns la concluzia că autorul ei nu poate fi Barnaba, colaboratorul și însoțitorul Sfântului Pavel în prima sa călătorie misionară (45-48), având în vedere că el face o critică severă legii Vechiului Testament și condamnă cu asprime pe iudei (cap. 1-17). Acesta poate fi un iudeu creștin din Alexandria, care cunoaște bine Vechiul Testament și interpretarea lui alegorică.
La sfârșitul lucrării, cap. 18-21, autorul dezvoltă învățătura despre cele două căi, a luminii și a întunericului, fiind puternic influențat de cele spuse despre calea vieții și calea morții în învățătura celor 12 Apostoli sau Didahia, scrisă, probabil către anul 100.
4. Pastorul lui Herma. Autorul scrierii Pastorul nu poate fi Herma, menționat de Sfântul Pavel în Epistola către Romani 16, 14, și nici fratele lui, Pius (140-150), episcopul Romei, cum au afirmat unii critici. Numeroasele ebraisme din scriere indică mai degrabă un autor de origine iudaică de la începutul secolului al II-lea.
Pastorul lui Herma cuprinde trei părți: Viziunile, în număr de cinci; Poruncile, în număr de douăsprezece, și Asemănările, în număr de zece.
Ideea centrală a lucrării este conștiința existenței păcatelor făptuite după Botez și vindecarea lor prin Taina Pocăinței, care este socotită de Biserică >. Cele mai grave păcate sânt, după autor, adulterul și lepădarea de credință. De aceea, el recomandă pocăința ca mijloc de curățire de păcate și reînnoire a vieții.
