Părintele SERAFIM ROSE – Viața și lucrările –

Prezentarea în câteva fraze a acestei cărți ce descrie bogat viața părintelui nostru Serafim Rose, chiar dacă tardiv (cartea este apărută de mai bine de un an de zile) nu este, credem, inutilă. Viața părintelui este o adevarată aventură a spiritului, iar scrieriele sale sunt de mare actualitate astăzi. Cartea de față cuprinde multe răspunsuri la problemele zilelor noastre.
Eugene (Serafim) Rose, elev inteligent și înzestrat, studiază la cel mai cunoscut colegiu privat din California, la Pamona. Prietenii din studenție și-l amintesc pe Eugene ca pe un coleg genial, drept pentru care raporturile cu el erau marcate de un anumit aer de demnitate. Cu toții își amintesc de umorul său fin și inteligent și de capacitatea sa de a vedea lucrurile într-un mod diferit, original. Era un timid și un singuratic.
A fost marcat de căutări. A studiat acerb filosofia și a cunoscut câțiva lideri în ale filosofiei (pentru el mentori spirituali): Gi Ming, Alan Watts etc.
Ca tânăr filosof introvertit și nefericit, Eugene Rose începuse prin a căuta să cunoască și să înțeleagă în sensul cel mai înalt. Ajunge însă la momente profunde de dezamăgire, când, nemulțumit de ce i-a oferit filosofia și religiile orientale, cade într-o stare de abandon și se gândește la sinucidere. Ascultă foarte multă muzică de bună calitate. Dintre toți compozitorii, J.S. Bach a avut o influență covârșitoare în viața lui. Alison, una dintre cele mai apropiate persoane ale lui, crede ca „De-ajuns este mie”, Cantata 82 a lui Bach, l-a ajutat mult pe Eugene să-și schimbe viața.
A absolvit „magna cum laude” la Pamona in 1956 și s-a înscris la Academia de Studii Asiatice din San Francisco. A intrat în contact cu elita intelectuală a orașului, începând să-i preia și fandoselile. Mergea la restaurante exotice și bea băuturi fine.
Ocazional fuma țigări scumpe. „Intelectualitatea progresistă în rândurile căreia intrasem se percepea pe sine ca elită culturală. Nu făceam decât să-i imit pe ceilalți”, spune Eugene. Privit mai de la distanță, grupul acesta respira un aer snob. Eugene – mărturisește – avea sentimentul că nu-și va afla niciodată locul, că nimeni nu-l ințelege. Se simțea respins de oameni și mai cu seamă de familie. Căutările sale fiind sincere, cu devoțiune și chiar cu disperare, au atras harul lui Dumnezeu. Peste ani, va scrie unei mame, încercând să o încurajeze: „Viața duhovnicească începe atunci când lucrurile par a fi disperate, căci abia atunci învațăm să ne întoarcem către Dumnezeu, iar nu să ne punem nădejdea în slabele noastre eforturi și idei.”
La îndemnul unui coleg, la începutul anului 1957, intră pentru prima dată într-o biserică ortodoxă, biserica rusă „Bucuria tuturor scârbiților” din San Francisco. Întâmplându-se în timpul vecerniei, are ocazia să asiste la o slujbă și totodată să-l vadă pe arhiepiscopul Tihon Troițki. Două decenii mai târziu, Eugene descrie această experiență: „Vreme de ani de zile, în studiile mele, mă mulțumeam să fiu deasupra tuturor tradițiilor, rămânând oarecum fidel tuturor… când am vizitat pentru prima oară o biserică ortodoxă, am făcut-o doar pentru a vedea o altă tradiție, însă când am intrat, s-a întâmplat cu mine ceva ce nu mai trăisem într-un templu budhist sau al altei religii orientale, ceva din inima mea îmi spunea că mă aflu acasă, că toată căutarea mea s-a sfârșit.” Din aceste zile începe să se orienteze, începe un duel cu sine însuși și cu lumescul; cu diletantismul și cu confuzia valorilor americane.
Cartea ne descrie și o mare prietenie, frățietatea sa cu Gleb (după calugărie, Gherman) cel cu care va conclucra 20 de ani. Împreună au înființat Frăția Sfântului Gherman, o librărie, revista „Orthodox Word”, mănăstirea Platina, academiile de vară etc.
Împreună l-au cunoscut pe sfântul Ioan Maximovici și au fost prezenți la procesul acestuia. Au participat la canonizarea sfântului Ioan de Kronstadt. Când aveau necazuri și ispite, părintele Serafim obișnuia să-i spună prietenului său: „Probabil că ceea ce facem e ceva bun, de vreme ce diavolului nu-i place și caută să ne oprească.” Părintele Serafim și părintele Gherman împreună au primit și călugăria, după câțiva ani de viață însingurată și aspră în munții Platinei.
Încă de la convertire, dar mai ales în ultimii ani ai vieții, părintele Serafim aducea aminte că: “nu mai avem timp” și că trebuie să ne grăbim. Cuvinte de îndemn pentru a câștiga timpul și a face binele. Preacuviosul părintele nostru Serafim a trecut la cele veșnice relativ tânăr, la începutul toamnei anului 1982, la 48 ani.
Vă invit la lectură. Este greu de descris în câteva rânduri bogația unei vieți. (Iulian MARCU – Fundația “Sfinții Martiri Brâncoveni” Suceava
(Cartea poată fi găsită la Librăria “Sfântul Voievod Ștefan cel Mare” din Areni; contact: fundatia_smb_sv@yahoo.com, site: www.fundatiasmbsv.ro )