Părintele Porfirie din Grecia

– „De nu vă veți reveni și nu veți fi precum copiii, nu veți intra în împărăția cerurilor”
Ca și Sfântul Ioan din Kronstadt, părintele Porfirie a trăit mare parte a vieții sale în mijlocul oamenilor, în orașele Atena, Kallisia și Milesi. Încă tânăr fiind, s-a călugărit și a fost cinstit cu darul preoției și, pentru cei dornici să știe, tot de tânăr a primit darul Duhului Sfânt (la numai 17 ani!). A slujit mai apoi într-o mănăstire, apoi în paraclisul unei policlinici din Atena, pentru ca la bătrânețe să se retragă în muntele Athos.
Din câte am putut înțelege din cartea pe care am citit-o („Bătrânul Porfirie – Părinte duhovnicesc și pedagog”), părintele Porfirie a dobândit virtutea smereniei până într-atât încât el a devenit părtașul unor minuni de care nu s-a vorbit mult în literatura patristică și care, aș îndrăzni să spun, pun la încercare și o solidă credință ortodoxă. Dar „la Dumnezeu toate sunt cu putință”. Un al doilea aspect al vieții părintelui este că aceste minuni au fost folosite pentru întărirea credinței creștinilor care vor fi intrat în contact cu sfinția sa.
Așa cum părintele Porfirie o spune, minunile care se făceau prin sfinția sa în prezența creștinilor erau menite fie să întărească credința acestora, fie să-i întoarcă la pocăință pe cei indiferenți. Să reținem că toate aceste „întâmplări” sunt redate de către sine însuși, ceea ce, dacă pe oamenii fără cultură spirituală poate să-i facă să zâmbească, pentru creștini aceasta denotă un înalt nivel al smereniei, la care dezvăluirea darurilor Duhului Sfânt nu mai aduce prejudicii (căderea în mândrie) omului duhovnicesc.
„Într-o seara, în iarna lui 1978, îl așteptam pe părintele Porfirie să vină la noi acasă, în cartierul Thisio. Când a ajuns și a sunat la ușă, m-am dus să-i deschid. Bunicuțul era vesel, ca întotdeauna. M-a binecuvântat și a intrat în casă. Am remarcat că taximetristul care îl adusese nu pleca, ci zăbovea, așa că am socotit că voia să-mi vorbească.
Când m-am apropiat de el, mi-a spus: „Spuneți-mi, doamnă, cine este acest Bătrân? Știți ce mi s-a întâmplat mai adineaori? Mi s-a părut că se deschide cerul și un foc mi-a pătruns în suflet! Eu nu sunt prea dus la biserică și nu prea am treabă cu preoții. Pur și simplu l-am luat în mașină. Pe drum Bătrânul a început să îmi spună despre satul meu, despre familia mea și despre problemele mele personale… Eu, să înnebunesc și mai multe nu! Așa cum v-am spus, deodată parcă s-a deschis cerul și un foc mi-a pătruns în suflet! Spuneți-mi cum l-aș putea întâlni pe acest preot? Aș vrea să merg la el…”
Părintele Porfirie povestea despre experiențele sale la o policlinică din Atena descriind ultimele clipe din viața pământească a unor grav bolnavi care erau duși într-un salon special. Uneori distingea deasupra patului lor un nor întunecat. Rugându-se, era alături de bolnavi, în acele ultime clipe de agonie de dinaintea morții, ușurându-le sufletele. Uneori își întrerupea rugăciunea, cobora în biserică, îngenunchea înaintea Sfintei Mese și plângea; apoi „cu și mai mare stăruință se ruga”. Când se întorcea în salon, norul se risipise. O lumină blândă se așternuse peste chipul, de-acum împăcat, al bolnavului. Sufletul său liberat călătorea spre ceruri. Medicii care îl vedeau adesea la căpătâiul bolnavilor la ceas târziu, îl întrebau: „Bunicuțule, tot aici ești?”, iar el răspundea: „Ce să fac, fiii mei? Doar vedeți că sunt singuri și părăsiți”.
Părintele Porfirie avea darul vindecării, dar era înzestrat și cu un dar mai puțin comun: punerea de diagnostice persoanelor cu diferite boli și chiar cu probleme psihiatrice. Îmi veți spune că și doctorii fac așa. Da, dar nu în felul acesta. Și dacă credința dumneavoastră se îndoiește, spuneți-vă din nou că Dumnezeu cunoaște tot și că sfinții au Harul lui Dumnezeu. Părintele reușea să pună diagnosticul doar ațintindu-și privirea asupra acelei părți a trupului aflată în suferință sau luând pulsul bolnavului sau al mamei sale.
„…La întoarcere el mergea înainte și eu [părintele Porfirie] în spate. Drumul era în pantă. Cum mergeam așa, îmi spune:
– Bunicuțule, Thanasis mi-a spus că te pricepi și la boli.
– Nu, nu mă pricep și mai sunt și obosit, i-am răspuns.
Auzind acestea a tăcut și a luat-o înainte. Pe când mergea așa în fața mea, mi-am făcut cruce și m-am uitat la el cu băgare de seamă. Am văzut că avusese tuberculoza în partea stânga a pieptului. L-am oprit așadar și, bătându-l pe umărul drept, i-am spus: „Văd că ai fost bolnav în partea stângă”. A fost mulțumit de ce i-am spus, iar chipul îi strălucea de bucurie.
– Și ce mai vezi? mă întrebă.
– Ce să-ți spun, fiule? Văd o minune, i-am spus.
– Ce minune? mă întrebă el.
– Ai avut tuberculoză ani de-a rândul, dar ai făcut tratament și s-a vindecat cu totul. Îți pot spune că plămânul drept este mai sănătos ca stângul.
– Cum așa? mă întrebă iar.
– Ei bine, în locul bolnav s-a adunat deasupra un fel de azbest și a acoperit boala cu totul.
– Sărut mâna, Bunicuțule, că tare mă mai întrista gândul că sunt tuberculos, zise el.
– Te-ai vindecat și nici nu ți-ai dat seama?
– Mi-am dat seama, dar am rămas tot cu gândul că sunt bolnav.”
Dealtfel, este vrednic de reținut că părintele Porfirie a trăit în mijlocul oamenilor, desigur în chip de monah și preot. În permanență sfinția sa a fost aproape de mireni și familiile lor, arătându-se acestora ca un povățuitor și ca un părinte: „Că de ați avea zeci de mii de învățători în Hristos, totuși nu aveți mulți părinți…”. Ce am reținut este, în esență, un mesaj de încurajare prin reamintirea că fericirea pe pământ încă depinde de noi, fiind condiționată de înțelepciunea cu care o căutăm.
„Corecta educare și creștere a copiilor în cadrul familiei deținea un loc important în activitatea părintelui Porfirie, mai ales când își povățuia fii duhovnicești. Când unii părinți îl întrebau: „Ce să ne facem, părinte, cu copilul nostru ca este șovăielnic și mai are și tot felul de fobii?”, părintele răspundea:
– Voi purtați întreaga răspundere pentru purtarea lui. Din pricina relațiilor proaste dintre voi doi, chiar din vremea când se afla în pântecele maicii sale i-ați provocat toate aceste traume psihice și toate problemele psihologice pe care acum trebuie să le îndure. Sfințenia părinților contribuie la mântuirea copiilor. Într-un singur fel putem face să nu avem probleme cu copiii noștri, și anume prin sfințenie! Deveniți toți sfinți și nu veți mai avea probleme cu copiii voștri… Acest lucru îl veți dobândi lesne în momentul în care va veni Harul cel dumnezeiesc. Dar cum vine Harul ce dumnezeiesc? Vine când ne smerim și ne rugăm. Iar rugăciunea trebuie să fie fierbinte și curată, căci dacă ne rugăm cu credință și răbdare, nu se poate să nu primim răspuns.
Părintele Porfirie mai îndemna credincioșii să profite de natura pentru a-și găsi odihna. Îi îndemna să stea pe malul marii [acestea se petrec în Grecia!], cugetând, rugându-se, ascultând glasurile tainice ale naturii, liniștindu-se. Apoi să facă excursii, să suie pe munte, să privească cerul înstelat, să se bucure primăvara de frumusețea a florilor, a copacilor, și iarna, de zăpadă. Părintele Porfirie era încredințat că astfel de sensibilitate contribuie la maturizarea duhovniceasca și sufletească a omului, fiind începutul unei comuniuni mai profunde cu Dumnezeu și totodată începutul unei doxologii închinate nesfârșitei Sale măreții. El însuși se trezea diminețile ca să privească soarele răsărind din mare, și stătea așa, în rugăciune și în meditație.
„Iubiți-l pe Hristos… Hristos este totul, este izvorul vieții. Toate cele frumoase sălășluiesc în Hristos. Iar departe de Hristos, tristețea, melancolia, mânia, supărarea, amintirea rănilor ce le-am primit în viață, a greutăților și a ceasurilor de agonie. Iubiți-L pe Hristos și să nu vreți nimic în locul iubirii Lui”. (Resurse ortodoxe)
Trupul părintelui Porfirie în Sf. munte Athos la mănăstirea la Kafsokalivia. Trupul unui alt mare atlet al lui Hristos, părintele Paisie de la Athos (+1993), este înmormântat la Man. Suroti de lângă orașul Tesalonic.