Ieromonahul Pavel de la Mănăstirea Turnu are 34 de ani. De 15 ani este călugăr. După intrarea în mănăstire a absolvit Institutul Teologic și Facultatea de Medicină. Acum este în al doilea an de rezidențiat și lucrează la Spitalul Cantacuzino. Face zilnic naveta cu trenul, pe care îl ia din gara Ploiești Vest.
Deși este mai degrabă firav, părintele Pavel degajă o forță extraordinară, care nu știi de unde vine. Afli răspunsul când tânărul călugăr zâmbește. Atunci, fața lui „subțiată” de nevoință este scăldată într-o lumină ireală. Și puterea lăuntrică a acestui om, și strălucirea chipului său vin de la Dumnezeu.
Părintele Pavel Mincă s-a născut în București, într-o familie de intelectuali. Tatăl său, absolvent a două facultăți, era ofițer-inginer de aviație. Mama „terminase” Cibernetica. Deci părinții aveau o instruire „realistă”. În plus, ei (și nimeni din familie) nu erau bisericoși. „Dar părinții mei și părinții părinților mei aveau o învățătură sănătoasă despre cum trebuie să fii corect și cum trebuie să fii bun cu toată lumea. Și toate astea au răsădit în mine”, îmi spune tânărul călugăr. Crescut, așadar, într-o atmosferă „materialistă”, băiatul avea toate condițiile să se îndrepte către o carieră în domeniul științelor exacte. (De altminteri, ulterior, la Liceul „Sfântul Sava”, a urmat o clasă de matematică-fizică.) Și totuși, Alexandru (acesta era numele său de botez) avea să meargă pe alt drum.
Încă nu mergea la școală când, jucându-se cu copiii în fața blocului, una dintre fetițe a spus la un moment dat că ea crede în Dumnezeu. Ceilalți au luat-o în râs. „Ce vorbești? Ia arată-ni-l tu pe Dumnezeu! Unde e? Cine l-a văzut vreodată?” Alexandru nu li s-a alăturat celor care râdeau de fetiță, dar gândea la fel ca aceștia. „Mi-a rămas în minte mărturisirea ei. Mi s-a părut atât de sinceră, atât de onestă, iar răutățile celorlalți atât de neîntemeiate, încât în mintea mea s-a schimbat ceva. Deci mărturisirea fetiței a rodit!”
La câtva timp după acest episod, dar tot înainte de a fi mers la școală, copilul și-a întrebat părinții: „Mamă, tată, ce se-ntâmplă după ce oamenii mor?” „Alexandru – i-au răspuns ei -, nu trebuie să-ți pui astfel de întrebări! Uite, și sticla asta îmbătrânește, se strică. Așa este și omul. Așa e în firea lucrurilor, să se strice și să moară.” „Bine, da’ după aceea? Ce se mai întâmplă?” Părinții băiatului au ridicat neputincioși din umeri, stingheriți de faptul că el își punea întrebări de acest gen. Copilul se încăpățâna să caute un răspuns. În mintea lui erau trei variante: fie după moarte este un hău, un neant veșnic, ceea ce i se părea îngrozitor; fie, după ce murea, omul se năștea din nou, iar murea, iar revenea pe pământ și tot așa la nesfârșit, ceea ce i se părea absurd; fie – auzise el ceva, de la cineva – după moarte există viața de veci. „Și mi-am zis: „Asta trebuie să fie: există Dumnezeu! Și Dumnezeu știe El ce va fi după aceea, viața de veci.” Ăsta a fost, ca să zic așa, începutul meu în credință.”
Descoperirile din Noul Testament
Pe măsură ce se îndrepta spre adolescență, băiatul continua să-și pună întrebări. Iar prin clasa a IX-a, discuțiile cu tatăl lui (care avea o pregătire filosofică serioasă) deveniseră din ce în ce mai profunde. Acum, Alexandru trebuia să înfrunte și opiniile unui prieten de-al tatălui, care era ateu convins. Adolescentul își expunea părerile. Deși nu avea încă legături strânse cu Biserica, el credea în existența lui Dumnezeu și își construise o argumentație solidă. „Tata și prietenul său spuneau că adevărul este relativ. Le răspundeam: „Păi, iată, voi folosiți acest enunț – Adevărul este relativ – ca pe un adevăr absolut. Deci este un adevăr absolut că adevărul este relativ – Q.e.d.! S-a demonstrat prin reducere la absurd! (…) Adevărul absolut necesită un Dumnezeu absolut. Pentru că absolutul nu poate fi numai un adevăr. Trebuie să fie complet, să fie unitar. Adevărul absolut este însuși Dumnezeu. Așa l-am definit eu pe Dumnezeu, ca fiind Adevărul absolut.” Asta gândeam în clasa a IX-a.”
Profesoara de limba română îi recomandase să-l citească pe Mircea Eliade. Așa i-a căzut în mână „Sacrul și profanul”, apoi Noul Testament, pe care acasă l-a citit pe nerăsuflate. „Am devorat Noul Testament. La sfârșit am spus: „Nu se poate, aici este toată înțelepciunea omenească! De aici izvorăște!” Am descoperit că Mântuitorul întruchipează bunătatea absolută, iubirea absolută!” În lunile care au urmat, Alexandru a citit tot ce putuse găsi despre celelalte religii importante ale lumii. „Nu m-a atras nici una. Nici una nu vorbea atât de splendid și de clar despre dragoste. În nici una nu exista un om, nici măcar imaginar, care să se ridice la înălțimea dragostei lui Hristos.” Ulterior, tânărul și-a cumpărat o Biblie ortodoxă și împreună cu un coleg de clasă, care era foarte credincios, au început să meargă la biserică, la Sfânta Liturghie.
Profu’ de filosofie
Un moment important din viața tânărului Alexandru Mincă s-a consumat în clasa a XII-a, când l-a cunoscut pe profesorul Gabriel Săndoi, care preda filosofia. „Era un profesor de filosofie adevărat, care atunci când vorbea despre Țuțea, despre Hristos sau despre Biblie i se lumina fața. (…) M-a „fermentat” foarte mult gândirea acestui om. Ne ținea într-un raționament, într-o gândire continuă. El mi-a spus: „Citește Filocalia 7, citește-l pe părintele Stăniloae!” El mi-a limpezit multe. „Știi ceva? Diferența dintre filosofie și teologie este aceeași ca aceea dintre logică și matematică. Filosofia este ca logica: ea construiește pe orice, adevăr sau minciună. Nu este important dacă ipotezele sunt adevărate, contează dacă discursul este corect, dacă este veridic din punct de vedere logic. Teologia este ca matematica. Ambele sunt științe pozitive. Teologia construiește întotdeauna pe adevăr, pleacă de la postulate adevărate, cum ar fi: Dumnezeu există. De aici, discursul teologic înalță construcția (și pe teolog) pe un teren sigur, solid.””
Alexandru își dorea să fie profesor de religie. Atât și nimic mai mult. Simțea că îl descoperise pe Dumnezeu, dar nu dorea decât să-i lumineze pe alții, de la catedră. Voia să urmeze Secția de asistență socială a Facultății de Teologie. Alexandru s-a pregătit pentru admitere cu părintele Marius Lăcătuș, care slujea la Biserica „Eroii Revoluției” împreună cu părintele Cornel Ilie. Tânărul a început să meargă în fiecare duminică și sărbătoare la această biserică. Ba chiar ajunsese să fie paracliser. Părintele Lăcătuș îl pregătea pentru Teologie, iar părintele Cornel i-a devenit duhovnic și avea să aibă un rol fundamental în viața sa. „M-am înțeles bine cu cei doi preoți și am început o viață de spovedanii, de rugăciune și de împărtășanie.”
Din păcate, Alexandru a ratat admiterea la Teologie, din motive pur administrative.
După acest episod, tânărul a dat examen la Psihologie și a intrat fără probleme, dar și fără pic de entuziasm. „Psihologia nu-mi oferea nici o bucurie, pentru că nu ducea nici o problemă până la capăt…”
Cea mai importantă decizie
Alexandru trecuse cu bine de primele examene ca student la Psihologie. Sesiunea abia încheiată îi lăsase o oboseală plăcută. Pe acest fond a venit ideea. „Eram în camera mea de la bloc, când mi-a trecut prin minte un gând: „Ce-ar fi să fiu călugăr?” Până atunci nu mă mai gândisem la această eventualitate. Această idee a coborât în inima mea ca un fulger luminos. Am simțit că mi se luminează întreaga ființă și viață și mi-am spus că ăsta e Drumul. Dar a fost cu atâta liniște, ca și când asta mi-aș fi dorit din totdeauna! Pur și simplu, acest gând a coborât în inima mea ca un fulger care a luminat totul.”
Alexandru i-a mărturisit duhovnicului său ce cale voia să urmeze. Preotul l-a sfătuit să mai aștepte câteva luni, pentru ca lucrurile să se „așeze”. În acest răstimp, duhovnicul și „ucenicul” lui au cerut părerea unor călugări bătrâni. Ei l-au „cercetat” pe tânăr și i-au dat binecuvântarea să intre în mănăstire.
Mai era o problemă: familia. Părinții lui Alexandru aveau alte planuri cu el. Tânărul era tobă de matematică, fizică și chimie și ei socoteau că Facultatea de Psihologie fusese doar un capriciu. Îl vedeau făcând altceva, o facultate „serioasă”, măcar „un ASE”, ca fratele său (mai mare cu un an și jumătate). Într-o primă fază, Alexandru hotărâse să lase familiei o scrisoare și să plece pur și simplu. Părintele duhovnic a avut altă idee: „Știi ce? Ia înfruntă-ți familia cu bărbăție! Spune-le ce ai de gând!”
Zis și făcut. „Eram în a doua zi de Paști. Stăteam la masă. „Mamă, vreau să-ți spun ceva!” Mama, presimțind pesemne ce avea să urmeze, a izbucnit în lacrimi. Am continuat: „Vreau să plec la mănăstire, vreau să fiu călugăr.” „Când vrei să pleci?” „Mâine.” Mama a împietrit. N-a mai putut să scoată nici un cuvânt. Tata nu era în încăpere. L-am chemat și i-am spus și lui ce voiam să fac. Atât mi-a zis: „Trebuia să mă fi anunțat mai întâi pe mine, ca s-o pregătesc pe mama!” Amândoi m-au rugat să amân plecarea cu o săptămână, ca să nu fie atât de bruscă pentru ei. Am vorbit cu părintele duhovnic și acesta a fost de acord.”
A urmat o săptămână teribil de grea. Părinții lui Alexandru au încercat prin toate mijloacele să-l determine să-și schimbe hotărârea. Toți prietenii, toate rudele s-au perindat prin apartamentul familiei Mincă, având același mesaj: „Renunță!” „Am încercat să le explic ceea ce era foarte greu de explicat. La un moment dat, le-am spus: „Oameni buni, da’ eu nu vreau să plecați voi la mănăstire! Vreau să plec eu!””
La împlinirea celor șapte zile, Alexandru a pornit pe noul său drum. „Și ce credeți? Tata a avut forța să mă ducă el, cu mașina lui, la Mănăstirea Sitaru, unde urma să rămân.”
De la Teologie la Medicină
Asta se întâmpla în 1996. După un an, fratele Alexandru împreună cu părintele Valentin Mâțu și cu un alt călugăr au venit la Mănăstirea Turnu, din județul Prahova. În anul 1998, Alexandru a „intrat” la Teologie. Pe toată durata studiilor, el a locuit la părinții săi. Vinerea venea „acasă” la mănăstire și stătea până luni dimineața, când se întorcea la facultate. Fratele Alexandru n-a lipsit de la nici un curs. Chiar voia să învețe teologie! În ceea ce privește ținuta, umbla îmbrăcat în straie de călugăr. „Am considerat că așa trebuie să rămân îmbrăcat, pentru că asta fusese alegerea mea.”
Pe 29 iunie 2001, fratele Alexandru a fost călugărit și a primit numele Pavel. Apoi a absolvit Facultatea de Teologie, a fost hirotonit și a început să slujească. Se părea că viața sa intrase pe un făgaș al liniștii, dar nu avea să fie așa.
Părintele Valentin, starețul Mănăstirii Turnu, intenționa să înființeze un așezământ social. În cadrul acestuia, voia să deschidă un cabinet stomatologic și unul de medicină generală. (De altfel, ambele au fost amenajate și funcționează deja.) Ideal era ca în cele două cabinete să lucreze oameni din mănăstire. Atunci starețului i-a venit ideea să-l trimită la „școală” pe părintele (fusese hirotonit, nu?) Pavel și să-l „facă” medic. „Cum, preacuvioase?, a protestat tânărul preot. Eu, un călugăr, să fac disecții?” Dar s-a lăsat convins.
Pata de culoare din lumea halatelor albe
Până la examenul de admitere la UMF mai erau trei luni. Părintele Pavel fusese „tare” la fizică și chimie. Numai că asta se întâmplase cu câțiva ani buni înainte. În plus, nu știa nici un strop de anatomie, așa că „s-a pus cu burta pe carte”. În cele trei luni, a învățat perfect anatomia, s-a adus la zi cu fizica și chimia și s-a prezentat la examenul de admitere. „Cu ajutorul lui Dumnezeu, am intrat.” Asta se întâmpla în anul 2003. Așa a ajuns părintele Pavel în lumea halatelor albe. „Îmi spunea cineva: „Părinte, aici, între medici, sunteți ca oaia neagră din turmă!” Eu eram în dulamă și n-am renunțat la ea niciodată.”
Acum, părintele-medic Pavel este în al doilea an de rezidențiat și lucrează la Spitalul Cantacuzino. L-am întrebat cum este privit de pacienți. „Majoritatea îmi spun „Domnu’ doctor”, dar știu că sunt călugăr. Uneori îmi spun „părinte”, dar se raportează la mine ca la un medic. (…) De fapt, eu sunt medicul lor rezident și intrăm foarte ușor în normalitate, fiindcă port un halat alb lung până aproape de genunchi (peste reverendă), pe cap am o tichie albă, și mai am și stetoscopul atârnat de gât. De aceea, mai toată lumea îmi spune „Domnu’ doctor”.”
Călugărul-medic mai are trei ani de rezidențiat, apoi se va dedica pacienților din așezământul social și celor din împrejurimile Mănăstirii Turnu.
Părintele Pavel îmi vorbește plin de însuflețire. Este fericit și asta i se vede în ochi. „Este bucuria pe care ți-o dă o „rucodelie” frumoasă, care-ți aduce satisfacții. E adevărat, ca medic vezi partea urâtă a existenței: boala, moartea, suferința, problemele sociale. Dar în momentul în care faci medicină, nu pentru că ai nevoie de bani, perspectiva se schimbă și lucrurile devin mai frumoase și pentru tine, și pentru bolnavi. De aici vine și bucuria. Și ce fac cu bucurie și cu binecuvântare, iese bine!”
Întâlnirea cu părintele Pavel mi-a dat încredere în viitorul nostru, ca popor. Afirmația poate părea forțată, dar cred că am dreptate. Acest tânăr extrem de inteligent putea să aibă o carieră strălucită într-un domeniu de vârf, aici sau oriunde în lume. El a preferat asprimea vieții monahale. A absolvit două facultăți foarte pretențioase, ca să-și dedice viața tămăduirii sufletelor și trupurilor noastre, ale semenilor săi. În modestia lui, părintele Pavel zice că nu are nici un merit și că Dumnezeu a rânduit așa.
(Daniel TOMESCU, Ziarul Lumina)
