Părintele Ioanichie Bălan – Sabia duhului

Zilele acestea am sărbătorit pe Sfântul Ioanichie cel Mare. A trăit în secolele VIII și IX, în Bitinia. Născut într-o familie săracă, se va ocupa de creșterea animalelor. Om robust și curajos, ajuns la vârsta de 43 ani, se va înrola în garda imperială. După 24 ani de armată, se va retrage pentru a aprofunda viața creștină, pe care o cunoștea de mic, dar pe care nu o adâncise. Trăiește 12 ani în pelerinaje și rugăciune și apoi se călugărește. Învață psaltirea pe de rost și obișnuiește să zică, după fiecare stih, „nădejdea mea este Tatăl, scăparea mea este Fiul, ajutorul meu este Duhul Sfânt, Treime Sfântă, slavă Ție.”
Această rugăciune o păstrăm de la el până astăzi. Primește de la Dumnezeu darul facerii de minuni și va fi numit de contemporanii săi Ioanichie cel Mare. Va trece la cele veșnice în 846, la 94 ani.
Pe acest sfânt îl prăznuia părintele Ioanichie Bălan. Aceasta era ziua lui onomastică (4 noiembrie). Prăznuirea Sfântului Ioanichie mi-a amintit de părintele Ioanichie Bălan și de clipele când l-am cunoscut.
*
Era în primăvara lui 1991, cred că în postul Sfintelor Paști. Am aflat de la câțiva cunoscuți că peste câteva zile, la Casa de Cultură, va fi o conferință cu un părinte de la o mănăstire. Nu mi-am propus să merg la ea dar, venind de la un antrenament cu un prieten, în trecere, am văzut lume multă pe treptele Casei de Cultură.
Era seara și oamenii intrau în sala mare, pentru a prinde locuri. Era o bucurie, o preocupare, un entuziasm, care ne-au prins și pe noi. Am intrat prin mulțime (erau 500 – 600 oameni) și am ajuns până în față, aproape de scenă.
Ne-am așezat într-un colț și așteptam. Eram curioși. Nu mai participasem niciodată la o conferință cu un preot. Mulți stăteau în picioare și se continua să se intre. Organizatorii erau cei de la Frăția Ortodoxă.
*
După un timp, nu prea lung, părintele Ioanichie a fost prezentat, i s-a dat cuvântul și a început să vorbească. Îl analizam.
Încercam să-i fac „profilul psihologic”. Mi s-a părut foarte hotărât, chiar aspru atunci. Își încrețea fruntea, ridurile formau linii drepte, paralele.
Nu m-a câștigat de la prima vedere. Știam că a fost la o conferință și părintele Cleopa, tot de la Sihăstria. Se vorbea despre el și se vorbea și despre mănăstirea Sihăstria, printre unii apropiați și rude.
Mi se părea departe mănăstirea aceasta. Acum, privindu-l pe părintele Ioanichie, încercam să deslușesc prin el ceva despre lumea din care vine.
*
Povestea despre pustnici care au trăit prin păduri, care aproape nu mâncau nimic și care vorbeau cu sfinții și cu Dumnezeu în rugăciunile lor.
Nu știu care era tema acelei seri duhovnicești. Poate ceva despre post. A vorbit apoi despre țăranii de pe valea Bistriței, care veneau la mănăstirea Bistrița pentru rugăciuni și spovedanie, despre cât erau de credincioși bătrânii și gospodarii de acum 30 – 40 ani. Veneau cu căruțele în posturi și la sărbători, își aduceau bolnavii și aduceau și jertfa lor, ce aveau mai bun pe acasă. Făină sau ouă sau ceară, ce puteau și ei.
Încet-încet, a prins a vorbi despre „țărișoara noastră” și despre voievozii ei. Despre icoana și căndeluța din cămăruța românului. Credința sărmanului țăran a ținut țara asta. Pentru credința lor ne mai ține bunul Dumnezeu. Și tot așa vreo oră.
Suntem ortodocși de la începuturi, de la Sfântul Apostol Andrei. Neamul nostru a rezistat în istorie prin credință. Prin voievozii lui, prin creștinii lui, prin mănăstirile lui. Să nu ne vindem acum.
*
La un moment dat, au început să mi se umezească ochii. Mi-era rușine de prietenul meu și încercam să nu mă vadă. A trezit în noi un sentiment de iubire de țară și am început să înțelegem că aparținem unei tradiție și că noi, românii avem o credință.
Aveam nevoie de asta. Eram tineri și, ca toți tinerii, în căutare. Eram în confuzie. Intraseră atunci foarte mult în România practicile orientale. Artele marțiale, yoga, zen budhismul, oratio mentis. Voiam să ne dedicăm unui ideal, voiam să ne angajăm într-o luptă spirituală, să ne îmbunătățim și nu știam încotro.
Căutam și într-o parte și în alta. Și ca mine erau sute de tineri în Suceava.
*
În vremea aceea, începusem să mă spovedesc la un părinte din oraș, dar nu eram foarte mulțumit. Mi se părea că părintele la care mă spovedeam era prea blând. Îmi ziceam: ar fi bine dacă m-aș putea spovedi la părintele Ioanichie. Aș învăța multe de la el. Mi-era însă cam frică și apoi mă gândeam că nu are el timp de mine. Este scriitor, ține conferințe … cine sunt eu să-l abordez și cum?
După conferința asta m-am gândit cred, o săptămână la ce-a vorbit. Au trecut lunile, a venit toamna și am mers la Iași la facultate. Apoi, în postul Crăciunului, am ajuns pe la Sihăstria. Am reușit și să ne spovedim la părintele. Eram vreo cinci studenți. Am început să-l cunoaștem. Părintele era ferm și sensibil în același timp.
Ne-a ajutat mult. Îi păstrăm cu toții o amintire frumoasă. A fost părintele nostru câțiva ani de zile. Scriitor talentat, duhovnic atent și predicator ce împărtășea cuvânt cu putere multă. Era numit de mulți preoți și chiar ierarhi „sabia duhului”.
A trecut la cele veșnice și este îngropat în cimitirul mănăstirii Sihăstria, alături de părintele Cleopa și părintele Paisie Olaru.
Niciodată să nu-i uităm pe cei care ne-au iubit, ne-au ajutat și au muncit pentru zidirea noastră.
Doamne, odihnește cu drepții pe Ioanichie, arhimandritul părintele nostru.
(IULIAN MARCU, Fundația Sfinții Martiri Brâncoveni)