Părintele Dumitru Stăniloae, o viață ca o rugăciune

Părintele Stăniloae a plecat lăsându-ne moștenire o teologie a luminii și a iubirii întru bucuria de a avea conștiința că Dumnezeu este cu noi în măsura în care ne dăruim Lui, făcându-ne fii ai Lui. Opera sa o ilustrează cu excelență, aceasta fiind o construcție unitară între scrierile cu caracter dogmatic, traducerea celor douăsprezece volume din Filocalia, a operelor Sfinților Părinți și pe care le-am așeza sub titlu emblematic al lucrării „Iisus Hristos, Lumina lumii și Îndumnezeitorul omului”.
Tânguitor scria David: „Doamne, ce este omul că Te-ai făcut cunoscut lui?” Întrebarea, cu ecou retoric, rămâne deschisă până la cea de a doua venire a lui Hristos, fiecare generație răspunzând cu trecerea prin viață spre veșnicie. Hristos asigură că viața veșnică este „a Te cunoaște pe Tine singurul Dumnezeu adevărat și pe Hristos pe care L-ai trimis” și fi-va cu noi ca Biruitor al lumii „până la sfârșitul veacurilor”. Se face cunoscut Domnul prin chipul Lui după care am fost făcuți ca să lucrăm asemănarea, când înțelegem să ne petrecem viața ca o împreună vorbire cu Dumnezeu spre ascultarea făptuitoare a Voii Lui. Se face cunoscut în semenii pe care îi întâlnim și pentru care poporul găsise o vorbă simplă: „om al lui Dumnezeu”.
Un dar de neprețuit
Se împlinesc douăzeci și cinci de ani de când părintele Stăniloae a plecat, lăsându-ne moștenire o teologie a luminii și a iubirii întru bucuria de a avea conștiința că Dumnezeu este cu noi în măsura în care ne dăruim Lui, făcându-ne oameni ai Lui. Opera sa o ilustrează cu excelență, fiind o construcție unitară între scrierile cu caracter dogmatic, traducerea celor douăsprezece volume din Filocalia, a operelor Sfinților Părinți și pe care le-am așeza sub titlu emblematic al lucrării „Iisus Hristos, Lumina lumii și Îndumnezeitorul omului”. Despre impresionanta sa operă s-au scris și se vor mai scrie cu folos multe lucrări, fiecare autor dezvăluind, ca într-un colocviu, un aspect sau altul într-o armonie ce-și recuperează unitatea din diversitate.
Când spunem că e cel mai mare teolog român ortodox din secolul trecut avem conștiința datoriei de a ne arăta vrednici de acest dar pe care Dumnezeu l-a făcut poporului nostru. Unitatea operei sale monumentale reflectă o viață trăită ca o rugăciune neîncetată ridicată spre Domnul pentru neamul nostru. Un dar de neprețuit, pe care l-am primit ca o candelă aprinsă în întunericul dureros al unui timp al rătăcirilor pierzătoare de suflet. A făcut parte din generația care s-a afirmat creator, îndată după Marea Unire, ca o binecuvântare a muncii, luptei și jertfei poporului. A fost o oră astrală și practic nu a fost domeniu al științei, culturii sau artei în care să nu se ridice personalități demne de a intra, prin istorie, în nemurire.
Undeva, Mircea Vulcănescu distingea spre luare aminte între a „vorbi despre” ceva și „ a fi” în ceea ce scrii. „A vorbi despre” este util și cumva nu prea greu pentru că nu presupune o implicare a ființei tale. „A fi în” este a trăi în ființare, lăsându-te modelat și modelând după puteri în întâmpinarea Luminii celei fără de sfârșit. Este, am spune, a trăi viața ca o rugăciune cum o făceau străbunii cei din veacuri, sub semnul Crucii cu care însemnau tot lucrul, casa, ca un semn de identitate existențială. Crucea este semnul suprem al vieții omului stând de veghe la hotarul veșniciei. Semnul Crucii sub care ne petrecem viața este pentru părintele Stăniloae „semnul iubirii culminante a lui Hristos ca om față de Dumnezeu, manifestată în mijlocul lumii… este semnul iubirii (lui Hristos) față de Tatăl prin faptul că El conduce lumea ca o realitate transparentă pentru Dumnezeu și vede în pătimire și în moarte cale prin care, nerenunțând la Sine, se predă și se unește cu El”. „Se predă” cu sensul de jertfă, cum scrie Sfântul Chiril al Alexandriei, și „noi îl luăm în noi înșine pentru a deveni și noi un sacrificiu pur”.
Rugăciunea: gând, cuvânt și faptă
Ne-a învățat părintele-duhovnic al neamului că, prin Cruce, „lumea nu se anulează”, ci paradoxal își împlinește menirea inițială și „numai pentru că există o lume, ea poate fi transfigurată prin cruce a cărei putere poate birui păcatul, căderea, pe care-l convertește într-o treaptă spre îndumnezeire”. Una făcând întreaga viață și în operă, părintele dă înțeleaptă pildă că în crucea lui Hristos „este o afirmare a creației și o transcendere (o depășire a ei). O depășire a creației în ceea ce privește păcatul, o transcendere a creației ca realitate ultimă, dar nu ca o transcendere a creației ca realitate a lui Dumnezeu, ci ca o afirmare și o ridicare a ei pe o treaptă mai înaltă în Dumnezeu”. Călăuză pe acest urcuș este rugăciunea prin care cerem tot ce ne este necesar spre a-I face voia precum în cer, așa și pe pământ” și ne arătăm recunoștința pentru toate cele primite.
De la părintele Dumitru am deprins că rugăciunea este deopotrivă gând izvorât în inimă, cuvânt ca o îmbrățișare a semenului și faptă ca o pecete, sau mai degrabă ca o binecuvântare. În preajma Sfinției Sale se înfiripa o liniște rugătoare în așteptarea Liturghiei. Prezența ucenicilor era o stare de jertfă pentru că îi asculta răbdător tot ce spuneau, fără să întrerupă și apoi, cu glasul său blând, îi îndrepta fără mustrare. O făcea nu ca să arate cum se cuvine a gândi și rosti, ci pentru a înțelege de ce și cum este bine. Uneori părea ca un părinte mult iubitor care, văzându-și copilul cum a căzut, nu-l mustră, ci se apleca grijuliu, îl lua în brațe și-l ridica deasupra capului. De la o vreme, la despărțire spunea: „Să ne rugăm”. Desigur, Sfinția Sa o făcea cum trebuie, unii dintre noi doar „cum puteam”, dar avându-l aproape, simțindu-i rugăciunea, primeam puteri, ne îmbogățeam în iubirea lui Dumnezeu, care astfel se revărsa peste noi înălțându-ne în imnul „Slavă Ție Doamne, slavă Ție!” Mai înțelegeam că jertfei lui Hristos se cuvine a-i răspunde cu jertfa noastră, una a laudei „spre îndreptarea inimii”. Laudă se cuvine să aducem în toată vremea și pentru toate – pentru cele ce aduc împlinirea și bucuria, dar și pentru cele care par potrivnice. Mai ales acestea din urmă pentru că nu știm de ce și pentru ce Domnul ni le dă sau le îngăduie. Nu o dată, acestea se vădesc a fi o doctorie, care fiind amară vindecă, sau ca o operație dureroasă spre curățare și însănătoșire. De aceea „bunii” de demult spuneau: „să aducem slavă lui Dumnezeu cum ne găsim”.
Prin anii trecuți „ca nouri lungi pe șesuri” îi aud glasul liturghisitor cum vorbea ca unor fii îndrăgiți, nu pentru că am fi meritat, cât pentru că, prin rugăciune, făcea ca prin inimă-i să treacă spre noi iubirea lui Dumnezeu purtătoare de grijă. În ceasurile de taină ale rugăciunii îl simțim cum ne este alături, veghind să nu ne rătăcim într-un timp întors parcă împotrivă-ne. Atunci, îi auzim amintindu-ne mângâietor cuvintele lui Hristos: „În lume, necazuri veți avea, dar îndrăzniți! Eu am biruit lumea”. E biruința iubirii asupra urii, a luminii asupra întunericului, a vieții asupra morții.
Acum, părintele e la Domnul și noi, evocându-l cu recunoștință, spunem ca odinioară Micul Prinț: „Iar după ce-ți va fi trecut durerea, durerea totdeauna trece, vei fi fericit că m-ai cunoscut”. Da, suntem fericiți că ne-a învățat cum să rămânem împreună în rugăciune și când pornim la o oarecare treabă, să citim o carte sau să începem un studiu, îl auzim ca odinioară zicând: Să ne rugăm. Făcând astfel vom reuși să alungăm zavistia ca să ne regăsim împreună zicând: „Să ne iubim unii pe alții, ca într-un gând să mărturisim pe Tatăl, pe Fiul și pe Sfântul Duh, Treimea cea de o ființă și nedespărțită”.
(Sursa: ZiarulLumina)