Anul acesta aniversăm 100 de ani de la nașterea părintelui Sofian și a părintelui Cleopa. Cei doi duhovnici au aparținut unei generații de mari părinți duhovnicești, care nu putem ști dacă și când se va mai repeta. Să-i pomenim, alături de cei doi, pe cei mai importanți: părintele Paisie de la Sihla, părintele Iachint de la Putna, părintele Benedict Ghiuș, părintele Arsenie de la Techirghiol, părintele Dometie de la Râmeți, părintele Dionisie de la Colciu, părintele Petroniu de la Prodromu, părintele Teofil de la Sâmbăta, părintele Justin Pârvu. Un bun prilej să medităm asupra locului marilor părinți duhovnicești în viața Bisericii.
Participând la simpozionul dedicat părintelui Cleopa, iar acum, prin bunăvoința ostenitorilor „Ziarului Lumina”, participând la pomenirea părintelui Sofian, mi-am adunat câteva gânduri pe care le propun sub genericul: reconsiderare eclesiologică a părintelui duhovnicesc. Aș porni de la următoarea dilemă: cum se face că, în ciuda rolului covârșitor pe care îl au duhovnicii, și mai ales marii duhovnici în viața Bisericii, ei nu sunt prezenți ca atare în eclesiologia teologiei noastre. Răspunsul că duhovnicii se regăsesc în preoți și că duhovnicia este o lucrare care ține de preoție nu mi se pare suficient. Tocmai distincția între lucrarea părintelui duhovnicesc și lucrarea preoțească sacramentală este provocarea pe care aș adresa-o teologiei contemporane.
Duhovnic și părinte duhovnicesc
Personal, aș face diferența clară între spovedania propriu-zisă și paternitatea duhovnicească, deși ambele se întâlnesc în persoana preotului. Mărturisirea păcatelor și dezlegarea lor țin de lucrarea preoției sacramentale. Paternitatea duhovnicească, deși asociată preotului duhovnic, se poate desfășura și în afara lucrării preoțești. Istoria Bisericii ne oferă argumente în direcția acestei disocieri. Marii părinți ai patericelor nu erau în mod necesar și preoți. Avva își întemeia autoritatea duhovnicească în faptul însuși al îndrumării duhovnicești a fraților. În istoria recentă a Sfântului Munte întâlnim aceeași imagine. Gheron Iosif, mare isihast atonit al secolului al XX-lea, a fost un simplu monah și prin cei șase ucenici ai săi a populat multe din marile mănăstiri atonite. Unul dintre ucenicii săi, tot Iosif, Vatopedinul, simplu monah și el, a fost părintele duhovnicesc al obștii vatopedine până la trecerea la cele veșnice, deși nu era nici preot și nici stareț al mănăstirii. Preoții din obște erau ei înșiși în ascultarea părintelui.
Apelativele avva și gheron sunt sinonime, indicând nu pe preot, ci pe părintele duhovnicesc și se traduc în românește cu bătrân. Tot în tradiția patericelor și a monahismului aflăm și disocierea între mărturisirea păcatelor la Spovedanie și mărturisirea totală a fiului duhovnicesc către părintele duhovnicesc în vederea îndrumării duhovnicești. Astăzi, în mănăstirile atonite și în alte mănăstiri se practică mărturisirea zilnică a păcatelor și a gândurilor către părintele duhovnicesc, fără ca aceasta să fie însoțită de dezlegarea preoțească. Scopul acestei mărturisiri este deplina încredințare către părintele duhovnicesc a fiului duhovnicesc.
Lepădarea de voia proprie și așezarea sub voia altcuiva
Filiația și paternitatea duhovnicească presupun în primul rând lepădarea de voia proprie a fiului duhovnicesc și deplina ascultare de voia părintelui duhovnicesc. Lepădarea de voia proprie și așezarea sub voia altcuiva reprezintă un exercițiu de recuperare a ascultării, care trimite la reașezarea omului în ascultare față de Dumnezeu. Modelul de urmat este Fiul, care se face pe Sine ascultător desăvârșit de Tatăl, „ascultător până la moarte și încă moarte pe cruce”.
În afara monahismului, lucrurile au evoluat diferit. În lume nu poate exista o relație atât de strânsă între părintele duhovnicesc și fiii duhovnicești, de aceea accentul cade pe spovedania propriu-zisă. Preotul preia și sarcina îndrumării duhovnicești atât cât este. Acesta este motivul care a condus la o diminuare a rolului părintelui duhovnicesc, înțeles în termenii asumării îndrumării deplin responsabile a fiilor duhovnicești, care se leapădă de voia proprie. Părintele duhovnicesc nu a dispărut, dar se identifică aproape complet cu preotul hirotonit. Dar să recunoaștem că, deși toți preoții sunt chemați să fie părinți duhovnicești și toți sunt numiți cu apelativul părinte, nu toți ajung în postura reală de părinte duhovnicesc. În același timp, să consemnăm faptul că nici un preot nu-și este sieși părinte duhovnicesc, ci se raportează, fie și numai prin Taina Spovedaniei, la un părinte duhovnicesc.
Aș puncta încă o diferență între preotul-duhovnic și părintele duhovnicesc. Primul ține de o instituție bisericească formală, convențională, controlabilă exhaustiv la nivel instituțional, în timp ce al doilea constituie o instituție bisericească neconvențională, nepredictibilă instituțional, dar foarte importantă în iconomia eclesială. Preotul-duhovnic își împlinește lucrarea sa în temeiul instituțional al harului primit prin Taina preoției, în timp ce părintele duhovnicesc ajunge la această condiție pe căi necontrolate instituțional. Ucenicii recunosc pur și simplu în el autoritatea duhovnicească necesară și intră liber în ascultare de el. Autoritatea duhovnicească este dată nu de un reper instituțional, ci de statura duhovnicească personală.
Lucrarea lui Dumnezeu Tatăl – insuficient expusă în teologia dogmatică
Un argument puternic în dezvoltarea acestei înțelegeri este paralela dintre părintele duhovnicesc și Dumnezeu Tatăl, pe de o parte, și preotul-slujitor și Dumnezeu Fiul, pe de altă parte. În lucrarea părintelui duhovnicesc se poate identifica chipul sau reflexul lucrării lui Dumnezeu Tatăl, în timp ce, după cum bine știm, lucrarea preoției sacramentale este după chipul sau reflexul lucrării lui Dumnezeu Fiul. Arhiereul Hristos este prototipul preoției sacramentale a Bisericii. Dar preoția lui Hristos se desfășoară nu în temeiul propriei voințe, ci în ascultare deplină de Dumnezeu Tatăl.
Sintezele de teologie dogmatică dezvoltă suficient de mult, dacă nu chiar exclusiv, baza hristologică a preoției, dar nu fac același lucru cu posibila relație dintre paternitatea duhovnicească și lucrarea lui Dumnezeu Tatăl. De altfel, cele mai reprezentative sinteze de teologie dogmatică din vremea noastră nu acordă un spațiu special în structura lor lucrării lui Dumnezeu Tatăl. Capitolul eclesiologiei este unul în care absența lui Dumnezeu Tatăl este vizibilă. În timp ce Noul Testament, în mod special Evanghelia după Ioan și Sfântul Pavel, acordă un loc important prezenței și lucrării lui Dumnezeu Tatăl în iconomia mântuirii. În primul capitol al Epistolei către Efeseni avem o recapitulare a întregii iconomii dumnezeiești, în care este scos în evidență faptul că totul s-a desfășurat în urma hotărârii Tatălui și totul se săvârșește prin voia Lui, El fiind Cel care „toate le-a supus sub picioarele Lui (Hristos) și, mai presus de toate, L-a dat pe El cap Bisericii” (Efeseni 1, 22).
Dumnezeu Fiul își lucrează preoția prin raportare nu la voia Sa, ci la voia Tatălui
Dacă Mântuitorul Hristos, Dumnezeu Fiul, reprezintă preoția sacramentală prin excelență, iar preoția Bisericii este prelungire a preoției Lui, atunci, nu este greu să deducem că, după cum Dumnezeu Fiul își lucrează preoția prin raportare nu la voia Sa, ci la voia Tatălui, și preoții Bisericii ar trebui să-și lucreze preoția nu în temeiul voinței proprii, ci prin raportarea la voia părintelui duhovnicesc, care ar exprima voia lui Dumnezeu Tatăl.
Lucrul acesta este confirmat de practica Bisericii Ortodoxe, unde toți preoții, fără excepție, inclusiv arhiereii, au duhovnic și se spovedesc. Numai că, de cele mai multe ori, noi, preoții, mergem la duhovnic nu pentru a ne întemeia lucrarea preoțească pe voia lui, lepădându-ne de voia proprie, așa cum face Dumnezeu Fiul Arhiereul cu Dumnezeu Tatăl, ci pentru mărturisirea păcatelor și primirea dezlegării.
Teologia noastră pare să promoveze, fără voie, o preoție autonomă, o perspectivă exclusivistă asupra autorității preoțești, din moment ce nu invocă raportarea ei la voia părintelui duhovnicesc. O preoție suficientă sieși poate conduce la clericalizarea Bisericii și mai grav la absolutizarea puterii preoțești, cu consecințe serioase în plan bisericesc. Poate conduce, de asemenea, la supralicitarea dimensiunii instituționale în detrimentul dimensiunii dinamice, harice, a Bisericii.
Doresc să mai spun un lucru, ca biblist. Consider că instituția neconvențională a profeților vechi-testamentari, prin care Dumnezeu își păstra dreptul intervențiilor ad-hoc, dincolo de cadrul instituțional al funcționării vieții religioase, inclusiv cel al preoției, își poate găsi un corespondent în epoca nou-testamentară a Bisericii, în marii părinți duhovnicești. Ca și profeții, marii duhovnici pot fi desigur și preoți, dar nu în mod necesar. Ei ar reprezenta instituția neconvențională prin care Dumnezeu își poate exercita suveranitatea și în contextul bisericesc actual. Respingerea unei astfel de ipoteze ar conduce la un sistem eclesial închis, autonom, în care preoția nu ar mai fi în locul unde este Hristos, ci ar fi înlocuitoarea lui Hristos. Dumnezeu nu ar mai avea șansa intervenției libere și suverane, ci ar fi condiționat de o preoție care acoperă la modul absolut câmpul lucrării în Biserică. Problema există nu la nivelul vieții Bisericii, ci mai curând la nivelul teologiei, care, desigur, mai devreme sau mai târziu, a influențat sau va influența și viața Bisericii.
Pr. prof. dr. Constantin COMAN – Ziarul Lumina
