Părintele Cleopa Ilie: „Păzește-ți curăția minții, pentru ca postul să-ți fie de folos”

Părintele Cleopa spunea că primul păcat care vine din partea rațională a sufletului este uitarea. Adică uităm de binefacerile lui Dumnezeu, de prezența lui Dumnezeu, de frica de Dumnezeu… Apoi, din uitare vine răceala. Iar trezvia se naște din frica de Dumnezeu și frica de Dumnezeu se naște din credință.
Pe urmă zicea bătrânul: „În zadar faci mii de metanii și ții nu știu câte zile de post, și alte nevoințe mari, dacă nu-ți păzești mintea. Căci zice Sfântul Isihie: «Nu avem nevoie pentru a ne mântui decât de minte trează». Iar paya minții constă în trei lucruri: în a ne trezvi (a ne trezi cu mintea la cele ce gândim); a ne împotrivi păcatului cu mintea; apoi a chema pe «Doamne Iisuse» prin rugăciunea minții. Căci atâta legătură are paza minții cu rugăciunea inimii, cât are trupul și sufletul. Iar a păzi mintea înseamnă a zdrobi capul șarpelui”.
Mai spunea Părintele Cleopa: „Frații mei, trebuie să avem inimă de fiu către Dumnezeu, minte de judecător către noi, iar către aproapele să avem inimă de mamă”.
Părintele dădea deseori la spovedanie și acest sfat fraților: „Să faci ascultare cu dragoste și cu «Doamne Iisuse» în minte și în inimă. Atunci ai și pe Marta și pe Maria. Marta, adică trupul, lucrează, iar Maria stă la picioarele Domnului. Căci cel ce face ascultare cu dragoste și cu «Doamne Iisuse» liturghie săvârșește, iar cel ce face ascultare fără rugăciune, argăție împlinește”.
Odată a spus Părintele Cleopa unui frate: „De-ați ști cât mă rog eu noaptea cu lacrimi, să aveți dragoste între voi!…”.
Zicea uneori părintele: „Sfântul Isaac Sirul spune că semn al milei lui Dumnezeu sunt lacrimile la rugăciune. Când vezi că te cercetează Dumnezeu cu lacrimi multe la rugăciune este semn că mila lui Dumnezeu s-a atins de ochii tăi și vrea, prin aceste lacrimi de pocăință și de dragoste mare, să te curețe pe tine, să te lumineze, să te spele de păcate și să-ți arate ție care este adevărata rugăciune”.
Altădată spunea: „Nu toate lacrimile sunt bune. Pe lângă lacrimile bune, care vin din dragostea de Dumnezeu, sau din frica de Dumnezeu, sau din frica de moarte sau de muncile iadului, sunt și lacrimi firești și lacrimi rele.
Lacrimile mijlocii, adică firești, nu sunt nici bune, nici rele. Lacrimi firești sunt și cele din boală, din suferință și din tristețe. Lacrimile rele și osânditoare sunt cele care se nasc din slavă deșartă, sau din mânie, sau din dezmierdare, sau din pagube.
Iar noi, ca niște grădinari pricepuți care-și udă ogorul lor, trebuie ca toate lacrimile care ne vin, chiar dacă la început nu sunt dintre cele bune, să le întoarcem în lacrimi bune”.
(Arhimandrit Ioanichie Bălan, Patericul românesc, Editura Mănăstirea Sihăstria, pp. 756-757, sursa: Doxologia.ro)