„Părinte, deschide-mi Evanghelia și zi-mi viitorul!”

Este trist că unii preoți, care ar trebui să să dovedească fideli slujitori ai Domnului, luptând cu toată fermitatea pentru stârpirea practicilor magiei și fermecătoriei, devin ei înșiși aidoma vrăjitorilor ori ghicitorilor, orbiți de dorința de câștiguri nemeritate, faimă sau mândrie.
Nu de mult, niște pelerine, abătându-se către altarul din Poiana liniștii, au cerut să li se citească niște rugăciuni pentru sănătate și sporul casei. Conformându-mă rugăminții lor, mi-am pus epitrahilul pe grumaz, apoi, deschizând Molitfelnicul, am săvârșit câteva litanii, rugându-L pe Dumnezeu să ofere cele de trebuință vieții celor ce își plecaseră, cu nădejde, cred, genunchii, ascultând cu evlavie cuvintele inspiratelor rugăciuni. La final, după ce le-am miruit, binecuvântându-le spre plecare, am observat o mică ezitare din partea uneia, care părea un fel de lider. Ca să nu purceadă la drum cu o povară pe suflet, am întrebat respectuos: „Vă mai pot ajuta cu ceva?” Răspunsul a venit neașteptat de prompt: „Părinte, dacă nu ești prea ocupat, n-ai vrea să ne deschizi Evanghelia?” Mărturisesc că m-am arătat o țâră amuzat de cerere, șuguind oleacă la auzul năstrușnicei lor doleanțe, întrebând ironic: „Dar de ce s-o fac?”. „Ca să aflăm ce necazuri ori cumpene ne-așteaptă. Avem copii care încă nu și-au găsit rostul în viață. Am dori să știm cum s-or limpezi toate.” Profitând de tihna momentului, dar și de disponibilitatea curioaselor mele interlocutoare, am continuat în aceeași notă: „Vă mărturisesc însă că habar n-am cum se face asta”. Văzându-le dezorientate și vădit revoltate de afirmația mea, una din femei zise către celelalte: „Haideți, suratelor, că pierdem timpul! Nu v-ați dumirit că nu știe? Să găsim unul mai bătrân, sigur ne va ajuta!”. Dorind să-mi repar greșeala ironiei, potolindu-le din vârtejul în care se aflau, le-am poftit pe nerăbdătoarele pelerine la trapeza schitului. După ce au gustat din cele bucate, am încercat să le explic deșertăciunea nefericitului obicei. „Deschiderea Cărții“, adică deschiderea Evangheliei, a Psaltirii sau a Pidalionului (Sfintele canoane ale Bisericii) cu intenția de a ghici viitorul, constituie un ritual condamnat de Biserica Ortodoxă, fiind considerată la fel de periculoasă ca vrăjitoria și ghicitul. Evanghelia reprezintă vestea cea bună a mântuirii, adusă lumii de către Domnul Iisus Hristos. Aici găsim învățătura Sa, Cuvântul lui Dumnezeu, iar nicidecum felurite previziuni, care de care mai hilare ori înșelătoare. „Săvârșitorii” acestei rânduieli improvizate și păguboase sunt preoții puși pe căpătuială, fără frică sau respect față de Cuvântul lui Dumnezeu, dornici de a scoate bani cu orice preț, din orice, profitând de slăbiciunea unor credincioși de a-și cunoaște viitorul. Orice pagină ai deschide din cartea de cult a Evangheliei, nu găsești scrise decât învățăturile Domnului. Din ele, „iscusiții” cititori încearcă să interpreteze în mod arbitrar anumite pasaje, întâmplări relatate de slova dumnezeiască sau chiar, ridicol!, culoarea scrisului, negru, roșu etc.
Oarecum lămurite, bătrânele credincioase dădeau totuși din cap a îndoială. Una din ele, prinzând curaj, îmi replică: „Dar eu m-am dus la preotul cutare și mi-a deschis cartea, zicându-mi multe din cele pe care eu nu i le-am spus. Ba unde mai pui că erau adevărate”. I-am răspuns: „Când vrei să săvârșești un rău, ai un aliat de nădejde: diavolul”. Unii din acești „prezicători” se lasă „inspirați” de puterea limitată a duhurilor necurate tocmai ca să câștige încrederea omului venit la el spre a-și rezolva problemele. Însă, din păcate, ei uită ce a hotărât Dumnezeu odinioară pentru regele evreilor, Saul, când a mers la vrăjitoarea din Endor (I Regi, 28), pregătindu-și astfel osânda de veci. Se știe că diavolii nu au nici o putere de a vindeca pe cineva, de a descoperi pagube, sau pe răufăcători. Ei nu pot niciodată să facă minuni adevărate, ci numai cu năluciri mincinoase înșală pe cei necredincioși ori slabi în credință. Acest adevăr ni-l arată Sfântul Ioan Gura de Aur, zicând: „Nu vezi cum diavolii n-au putut să vindece nici chiar pe vrăjitorii și fermecătorii care le slujeau lor? Dacă dracii se silesc să te izgonească pe tine din Împărăția lui Dumnezeu, cum te vor izbăvi de boli? Acestea sunt râsuri și basme. Deci nu te amăgi, creștine, că niciodată lupul nu se poate face oaie, nici diavolul nu se face cândva doctor. Deci, noi când ne îmbolnăvim sau avem necazuri, sau suntem nedreptățiți, sau avem pagube, sau feciori de căsătorit, sau alte greutăți în familie, să nu mai alergăm la ajutorul diavolului și al slugilor lui, care sunt vrăjitorii și ghicitorii, ci la biserică să alergam și la preoți, la rugăciune și la post și îndată ne va ajuta Dumnezeu”.
Cu adevărat este trist că unii dintre cei care trebuie să se dovedească fideli slujitori ai Domnului, luptând cu toată fermitatea pentru stârpirea practicilor magiei și fermecătoriei, devin ei înșiși aidoma vrăjitorilor ori ghicitorilor. Unde mai pui că Biserica îi canonisește cu mare asprime pe cei ce se dedau la asemenea practici oculte. Bunăoară, foarte aspru îi pedepsește pe vrăjitori Sfântul Vasile cel Mare. Iată ce spune el în canonul 72: „cel ce se dă vrăjitorilor, sau unora ca acestora, se va canonisi cu canonul ucigașilor. Ei sunt opriți de cele sfinte de la 10 la 20 de ani”.
Nu știu dacă pelerinele s-au lămurit pe deplin prin cele zise de mine. Dar trag nădejde că măcar le-am sădit în suflet îndoiala față de inutilitatea și multa osândă adusă de actul „liturgic” solicitat și dorința de a cere preoților săvârșirea acelor slujbe cu adevărat ziditoare de suflet, care vor pogorî harul iubirii și ocrotirii Preaînduratului Dumnezeu peste ele și familiile lor.
(arhim. Mihail Daniliuc)