“Parfum de femeie”

Un film cu Al Pacino. Talentatul actor joacă rolul unui locotenent-colonel al armatei americane, scos la pensie de câțiva ani deoarece a devenit inapt. Și-a pierdut vederea într-un accident cu o grenadă. Acțiunea filmului se desfășoară pe parcursul a patru zile. Un weekend și un început de săptămână. Sfârșitul anilor 90 în America. Colonelul Slade (Al Pacino) – om dificil în relațiile cu familia – nu mai suportă situația în care se află. Singurătatea, întunericul și disprețul celor apropiați, care-l consideră – fără să spună – un ratat. Îl torturează. A avut o viață dinamică de militar, a luptat și pe front, în războiul din Golf. Bărbat curajos. Dar și plin de viață. Timpul liber îl petrecea în distracții. Acum nevăzător și umilit trăiește ca un întemnițat. Zdrobit de neputințele lui, se hotărăște să se sinucidă. Mai întâi însă, două, trei zile, vrea să facă un tur pe la locurile unde altădată, în anii săi buni, s-a bucurat de viață.
Aproape fiecare om, cât trăiește, se zbate între viață și moarte, între iad și rai, între boală și sănătate, între nebunie și normalitate, între deznădejde și speranță. Nu-i ușor să menții echilibrul între toți acești parametri și încă mulți alții pe care ni-i oferă viața. De fapt, este imposibil, fără ajutorul lui Dumnezeu.
Al Pacino joacă personaje asemănătoare celor din opera lui Dostoievski. Reușește să scoată la iveală străfundurile ființei umane. Abisurile sufletului uman despre care cel mai adesea nu vorbim. Sau pe care nu știm să le exprimăm. Totuși, aici, în adâncuri, sunt rădăcinile faptelor noastre văzute. Partea văzută a vieții noastre este determinată de cea nevăzută, de ceea ce se petrece ascuns în inima și în mintea noastră. Sfinții Părinți de aceea sfătuiesc mărturisirea gândurilor – ruperea rădăcinilor celor rele. Pentru a împiedica apariția roadelor rele. De alfel, concluzia aceasta o găsim încă din secolul I, la Sfântul Apostol Luca. „Omul bun, din vistieria cea bună a inimii sale, scoate cele bune, pe când omul rău, din vistieria cea rea a inimii sale, scoate cele rele.” (Lc, 6, 45).
Pentru a face acest tur, înainte de a încheia socotelile cu viața, colonelul Slade are nevoie de un însoțitor. În urma unui anunț, se prinde să-l însoțească un student sărac, care încearcă să-și completeze bursa cu banii câștigați în weekend prin prestarea a diferite servicii. Un student sărac, dar onest. Punctul culminant al filmului este însă – ca de obicei – la final. Se constituie într-un discurs de șapte minute ținut de colonelul Slade într-o universitate. Universitate la care învăța tânărul student Charles. Acesta, împreună cu un coleg, erau judecați pentru tăinuirea numelor a câțiva studenți care au făcut o farsă urâtă rectorului. Charles, fiind sărac, risca pierdea unei burse la Oxford, dar și exmatricularea din școala la care învăța acum. După cele câteva zile „nebune” petrecute de Slade și Charles, cu restaurante, dans și curse de mașini, între ei se încheagă o prietenie. Charles îl salvează de la sinucidere, cu prețul vieții sale. Se luptă cu Slade, este amenințat cu pistolul. Nu cedează. Îi aduce argumente și-l convinge pe colonel că merită și trebuie să trăiască. Se întorc acasă și se despart cu puține minute înainte de începerea procesului de la universitate, proces ținut în prezența profesorilor și a sute de studenți. Colonelul Slade, în ultima clipă, spre surprinderea tuturor, și a lui Charles, se hotărăște să-l apere în acest proces. Valoarea discursului lui Slade este dată de curajul și maniera în care acesta spune adevărul. Vorbește ca unul care nu mai are nimic de pierdut și totodată ca unul ce începe să creadă în valoarea omului. Se îndoiește cu voce tare că universitatea aceea poate forma caractere, atât timp cât exmatriculează un elev care nu-și pârăște colegii, încurajând pe cei ce pârăsc. Se îndoiește de calitatea acestei instituții, care vrea să exmatriculeze acest student pe care el nu a putut să-l corupă și care a pus atâta suflet pentru a-i salva viața. Fiecare elev, dincolo de uniformă, este o viață. Platon spunea că: „În fiecare bloc de marmură se află o capodoperă. Important e ca artistul să dea la o parte ceea ce este de prisos.” Fiecare profesor este un artist. Fiecare părinte este un artist care poate crea capodopere. E adevărat că nu sunt bani și că salariile profesorilor sunt mici. Cu toate acestea – mai presus de salariu – trebuie să facem pentru copii și tineri tot ceea ce putem. Ei nu sunt constituie doar locul nostru de muncă, ci și mediul în care trăim. Sunt cei care duc mai departe valorile istoriei, ale culturii și științei. Ar fi o binecuvântare dacă toți profesorii s-ar ruga pentru elevii lor. N-ar dura mult. Cinci, zece minute, să fie pomeniți toți, într-o scurtă rugăciune. Această mică jertfă ar însemna foarte mult.
Arta de bună calitate, după cum spune actorul Dan Puric, mătură cărarea spre Biserică. Filmul acesta este artă de bună calitate și merită văzut. Are în el puterea de a înnobila, de a motiva, de a înțelepți și de a face mai bun pe cel care-l vizionează. Cultura de bună calitate sensibilizează și apropie de Dumnezeu.
Al Pacino face roluri geniale în „Nașul”, dar și în „Pactul cu diavolul”, într-„O după-amiază de câine” și în „Negustorul din Veneția”. Filme însă excepționale pentru cei care lucrează în învățământ sunt și „Freedom Writers” sau „Dangerous Minds.” Cu siguranță în ele sunt scăpate și expresii mai buruienoase. Trebuie date deoparte și păstrat, după modelul albinei, numai polenul, numai ce este folositor. Astea sunt vremurile.
Vizionare plăcută!
(Iulian MARCU, Fundația Sfinții Martiri Brâncoveni)