Eram foarte tânăr redactor la Radio Iași, când, nu mai știu datorită cărei împrejurări, am ajuns cu microfonul la Bolnița Mănăstirii Văratec. Auzisem despre maica Epraxia, adevărată legendă vie a Văratecului. Era singurul muritor ce mai putea depune mărturie directă despre Eminescu și Veronica, pe care-i întâlnise nu odată, în preajma mănăstirii ori pe cărările „Pădurii de argint”. Epraxia avea atunci, conform actelor, 105 ani. I-am înregistrat mărturia mai mult șoptită; emisiunea s-a difuzat în preajma unui 15 ianuarie, cu aproape 50 de ani în urmă.
Nu știu ce s-a mai întâmplat apoi cu banda ușor friabilă, de tip neperformant (Agfa C); pur și simplu, nu mi-am dat seama, atunci, de unicitatea înregistrării. La Radio Iași încă nu exista ceea ce se numește o „Fonotecă de aur”; o vreme am păstrat-o rola acasă, într-un sertar oarecare, fără ca barem s-o inscripționez; la o curățenie generală, luată la grămadă, probabil c-a fost aruncată… În ciuda vârstei, memoria Epraxiei părea a funcționa fără greș: portretele fizice ale celor doi, adeseori întâlniți împreună la Văratec, „dar niciodată la braț sau ținându-se de mână”, coincid cu datele oferite de istoria literară. Cu o singură abatere: pe Mihai l-a văzut „cu părul negru și fața bălaie”. Cine știe ce irizări și jocuri ale luminii printre mestecenii Pădurii de Argint vor fi contribuit la înfiriparea și memorarea acestei imagini „neconforme”, la care Epraxia n-a putu fi niciodată convinsă să renunțe: „’mneavoastră credeți ce vreți. Așa i-am văzut eu.”
Venerabila maică s-a călătorit de mult către Domnul. Tot la Văratec se află și mormântul Veronicăi. Vocea maicii, molcomă, și ostenită, ne-graba în rostirea cu sonuri de stinsă rugăciune, ar fi putut rămâne singura mărturie orală a trecerii „Luceafărului” prin zenitul iubirii împlinite. N-a fost să fie… Altă dată, căutând printre „ruinuri” ieșene umbra vreunui evocator „a fost odată”, am ajuns și la așa numita „casă cu absidă”, rămasă ca o bizară insulă-mărturie prin veac în centrul unui oraș pândit de inerente înnoiri edilitare, azi în egală măsură și lăudate, și contestate. Nu erau de aflat acolo „ale turnurilor umbre”, fiindcă din fosta casă a lui Ilie Kogălniceanu, în care, probabil, se născuse Mihail, rămăseseră doar zidurile verticale, groase de peste un metru și afumate în sumedenia de incendii ce-au bântuit Iașii secolului XVIII.
Țiganii (încă nu erau cetățeni europeni) au jumulit complet străvechea clădire, lăsând din acoperiș numai bârnele de stejar, prea groase și prea grele pentru a fi sfeterisite noaptea, cu căruța. Reședința avea zid de incintă și corp de gardă cu coloane și capiteluri; ghinionul și, totodată, norocul ei l-a constituit decizia ca taman acolo să se edifice noul centru civic al urbei, urmând a se construi în zonă Palatul de justiție, Hotelul „Moldova”, Teatrul „Luceafărul” și popularele blocuri cu zece etaje.
Ghinon pentru că avea să fie demolată – oricum, refacerea era imposibilă. Norocul: hotărârea de a fi reclădită aidoma, pe un amplasament alăturat, urmând a deveni Casă a Scriitorilor. Cum stăruia, acolo, un bizar son de legendă moldavă, m-am abătut ades pe la ruinele casei cu absidă. Odată, coborând în beciul cât un naos de catedrală, am observat că flacăra chibritului ce urma să întrețină jarul pipei din dotare este suptă ciudată, undeva către colțul încăperii. Aprind altul, se întâmplă la fel. Am lămurit ciudățenia după ce am înlăturat un morman de navete goale, știrbe și putrezite, clădărite de cine știe și de ce tocmai acolo. Peste câteva zile, însoțit de un operator TVR, aveam să vâslesc, în barca de cauciuc, pe sub centrul Iașiului. Neobișnuitul film izbutit și difuzat atunci, în anii ’70, nu izbutesc să-l mai aflu în arhiva TVR. Și cum rigorile de spațiu mă obligă să așez punctul final, voi reveni în tableta următoare cu descrierea navigării pe sub fosta capitală moldavă.
