Paravane și panarame

Când văd ce nume sunt vânturate prin gazete pentru candidatura la funcția de selecționer-antrenor al oloagei noastre Naționale mă ia cu frig: din totdeauna am detestat circarii, iar pe lista „scurtă” apar numele lui Șumudică și Dan Petrescu. E arrivato Zampano! În incinta stadionului, alături de show-ul major desfășurat pe teren, mai furnizează emoții alt etaj spectacular, cel al tribunelor, uneori mai atractiv decât meciul în sine, dar și partiturile solistice din planul II, repede identificate și valorificate de camerele tv. Unele se nutresc din amănunțimi (cum ar fi atât de inteligenta și de expresiva mimică a lui Becali), altele imortalizează prestații individuale ținând mai degrabă de circ. Nu de mult, arbitrul care a acordat aiurea un 11 m. pentru FCSB la un fault comis… tocmai de jucătorul FCSB (Tănase!) a fost făcut praf de gazete, care l-au notat cu 3 și l-au acuzat de premeditare, rea intenție, numai hoție nu s-a spus direct. Foarte bine, așa merita fluierașul, dar noua ispravă frauduloasă a circarului cu crampoane n-a condamnat-o nimeni – fiindcă ne-am obișnuit cu simulările profesioniste marca Tănase, cu anti-jocul, cu tragerile de timp, cu protestele, cu golăneala pe teren. Am văzut destul fotbal în lumea largă, dar nicăieri înflorind ca la noi specia antrenorului zărghit și săltăreț, care oferă mereu jenante spectacole pe tușă, își smulge părul, urlă la arbitri, țopăie, dărâmă paravane și stârnește panarame. Fiindcă suntem latini vulcanici? Și Hererra a fost latin, latini sunt și Lippi, Murinho, Capello – i-ați văzut vreodată să-și calce șapca în picioare (cum făcea Hizo), să vadă toate faulturile pe dos (Dan Petrescu), să implore agresiv divinitatea (Șumudică), să spargă panouri (Cârțu)? Am răsuflat o vreme, fie și-n împrejurări episodice, în preajma unor antrenori români intrați în legendă: Covaci, Oană, Angelo Niculescu, Mircea Lucescu. Firi echilibrate (excepție: Teașcă, dar, de regulă, în afara terenului), meseriași serioși, niciodată tentați să se scălămbăie pentru tribune, concurând reprezentația de pe teren și făcând circ pe tușă. Păi – mi s-ar putea replica – fiindcă unii dintre ei nici nu-s latini până la capăt. Adevărat: Piști Covaci era român după mamă, ungur după tată, evreu după bunici și sârb după străbunici. Ilie Oană s-a născut la Harbor, în America, din părinți ardeleni, și, oricum, a venit pe lume sub tutela altor astre. Dar mamele-s românce, fiii au gena, au trăit în România, așa că alta-i, din păcate, pricina aplecării către clovnerie. Angelo a pus cândva punctul pe i: „totul pleacă de la educație, sau, mai bine zis, de la lipsa educației.” La urma urmei, ce-i mână în luptă pe antrenorii expansivi-explozivi-circari? Întâi de toate, vor să demonstreze că toată lumea-i împotriva lor. Apoi, să arate tribunelor cât de mult suferă ei pentru cauza echipei și cât îi persecută arbitrii. Pe urmă, cât de important este antrenorul. În fine, ard de dorința să se afle în atenția generală. În restul lumii, cu cât palmaresul antrenorului este mai impresionant și mai respectabil, cu atât nu i se clintește vreun mușchi pe figură în momentele cele mai delicate și mai dificile. Marele domn care a fost Covaci i-a antrenat pe Cruyff, Platini, ba chiar și pe Arsene Venger, a câștigat două cupe continentale și una inter-continentală, ca să nu mai vorbim despre performanțele obținute în România, Olanda, Grecia. Cu o echipă mică, „Petrolul”, Oană și-a adjudecat de trei ori campionatul și o dată Cupa. Angelo și Mircea Lucescu își au, la rândul lor, buchetul de succese care să-i recomande pentru înscrierea în rândul antrenorilor români și imperturbabili, și cu performanțe. Vi-i puteți închipui înjurând ca la ușa cortului în văzul lumii și-n ochiul camerei tv precum Contra ori Dan Petrescu (cei doi au la activ școlire de viață spaniolă și englezească, dar nu s-a prins și pace)? Acum să văd clovnerii penibile și la meciurile Naționalei? Scălâmbăielile lui Șumudică? Până și explozivul Simeone, pare-se ultimul mare circar din fotbalul european, s-a potolit, mai ales de când unul dintre feciori a ajuns în Selecționata Argentinei, iar pe cel de al doilea și l-a adus la Cagliari… Dintre toți, Rădoi este cel care pare mai liniștit, mai demn și mai echilibrat.
Dacă n-avem fotbal, competitiv, barem domni să încercăm a fi!