Apariția volumului „Tentația zăpezilor albastre”, sub semnătura profesoarei Paraschiva Abutnăriței, este o confirmare a experienței sale poetice, primul grupaj, cel de debut, apărând în 2010, cu titlul „Târziu, timpul cuvintelor”.
„Raportul dintre imagine și cuvânt potențează prin simbolistica culorii albastre valoarea metafizică a ideilor”
Fiindcă poezia țâșnește dintr-o trăire senzorială și emoțională, într-o tentativă reușită, în carte se inserează imagini fotografice în concordanță cu sugestia titlului. Raportul dintre imagine și cuvânt potențează prin simbolistica culorii albastre valoarea metafizică a ideilor. Zăpezile albastre sugerează nevoia de ideal, dar și căutarea de repere morale ce dau conținut și substanță devenirii umane. Poeta invocă divinitatea, nevoia de limpezire a propriei conștiințe, mereu în vâltoarea unei lumi grăbite, pragmatice, preocupată mai puțin de suflet, cât de aparențe. Rătăcirea și greșelile sunt asumate, dar prin iertare și umilință refacerea e posibilă. E căutare pe verticală a luminii purificatoare, tonul este confesiv, liric, bântuit de neliniști și îndoieli, la întrebarea „Cum să plătesc?”. Autoarea și-a risipit îndoiala, „talantul” său a sporit. O direcție bine conturată în demersul poetic este urmărită dintr-o succesiune de evenimente social-culturale în care autoarea este implicată și prin conducerea societății „Pro Basarabia și Bucovina”. Evenimentul istoric devine un prilej de manifestare și coeziune în jurul unor mari idei. Cu poezia „Cât nu-i prea târziu” se afirmă explicit chemarea la acțiune și solidaritate, prin gând și simțire românească. Poeta avertizează despre pericolul unei societăți ce-și renegă valorile, condamnă pasivitatea și ipocrizia „pentru vina de-a fi fost prea zeloși”. Ea afirmă răspicat că normele morale trebuie să pornească din familie și educație. Tonul imperativ reia convingerea că viitorul nu se poate clădi fără o instruire permanentă. În registru ludic, dar aspru le spune celor nevolnici: „Cred că le voi trânti dicționarul în cap / să se trezească”. Efortul depus va crește la scara timpului „cu o secundă de veșnicie mai bogat”.
„Asemeni testamentului lăsat de Ienăchiță Văcărescu, poeta prefigurează simbolistica turnului de veghe și de apărare”
Locuind la Botoșani o mare parte a vieții, Paraschiva Abutnăriței a urmat îndeaproape pașii poetului și își mărturisește profundul atașament pentru „poetul nepereche”. În disonanță cu prezentul plin de contradicție și derută inoculat de falșii profeți, tonul ei este plin de tristețe și revoltă, dar și de dispreț. Prin sintagma reluată, „popor de turmă”, poeta se adresează „celor care l-au hulit”. Ea le amintește acestor ignari că esența valorii eminesciene transcede timpul și hotarul, pentru că el rămâne mereu „punct luminos pe-a lumii hartă”. Prin reluarea temei filosofice a nemuririi prin creație, omul de cultură Paraschiva Abutnăriței își relevă forța și energia unei luptătoare pentru conservarea și prevalarea valorilor în construcția viitoare pentru generațiile ce vor veni. Asemeni testamentului lăsat de Ienăchiță Văcărescu, poeta prefigurează simbolistica turnului de veghe, dar și de apărare: „Ca un turn, limba română el o păzi/ Și a luptat spre a nu fi uitată”. De aceea ea relevă cu recunoștință și duioșie chipurile lui Î.P.S. Bartolomeu Anania, Constantin Ciopraga și Adrian Păunescu, mari iubitori de plaiuri dornene. Dar poeta se lasă pradă visării și atunci în confesiunea lirică reapare leit-motivul cromatic-albastru. Dorul de senin, peisajul e „potopit de albastru”, sunt stări de neliniște și îndoială. E-o luptă lăuntrică și neputincioasă cu cei „cei care fac jocurile murdare” și de aceea , „cu gura închisă”, poeta exprimă acea neputință ce-și caută ieșirea într-un fel. Dar visul trebuie trăit, în clipa de răgaz ea, pădurea, își caută tăcerea din care „se naște sufletul meu”. Asemeni personajului din „Divanul persan”, între două alegeri îi rămâne „Citind mereu/ o pagină-ntr-o carte”. Urcând cu tenacitate „Treptele scării mele”, cuvintele izbăvesc „închise în boabe de rouă”, frumusețe și fragilitate totodată a ființei umane.
„Albastrul „înseamnă să-nfrunți stihiile”, la capătul cărora, „purificat de toate păcatele lumii”, să se înalțe în lumină”
Timpul – o altă dimensiune a direcției poetice, clipa e „o străvezie maramă”, poeta caută „o poartă de cer” și „întrebări” întruchipate în „cuvinte după cuvinte” , își găsesc sensul. Rătăcirea nu mai e posibilă în vis, ci transformată în convingeri. Pădurea și muntele conturează chipul patriei moldave și astfel ea rămâne în istorie – „Seva strămoșilor adormiți în rădăcini”. În același registru programatic se înscrie lupta pentru păstrarea unității naționale, iar finalul cărții e rotund, asemeni unui brâu ce înfășoară chipul patriei. Versurile sunt calde, rima în metrică populară, „Îndemn”, exprimă viziunea unei Românii ce-nchide în cuprins: Transilvania, Apusenii, Țara Românească, Dobrogea și „de la Orhei și până-n Olt”. Simbol comun al tuturor, pâinea exprimă generozitate și cuprinde în simbolistica ei un sistem de coduri și semne pe care cititorul aste chemat să-l descopere. La capătul drumului, artistul are putința de-a genera abstracțiuni și concepte . În cazul Paraschivei Abutnăriței, ea este albastrul. Prin transfigurarea expresiei lirice, albastrul „înseamnă să-nfrunți stihiile”, la capătul cărora, „purificat de toate păcatele lumii”, să se înalțe în lumină.
Prof. Mirela NEAGOȘ
