Alaltăieri, încă burdușit cu amintiri recente despre Maestrul Ion Irimescu, am urcat, la orele 12 trecute fix, scările impunătoare ale Muzeului Bucovinei și, luat pe neașteptate, am cam băgat-o pe mânecă: un preot tânăr tocmai oficia o slujbă de pomenire, „întru odihna robului Tău, Ioan”. Convins că, distrat cum sunt, am nimerit la înmormântarea unui oarecare „rob al lui Dumnezeu, Ioan” (Dumnezeu să-l odihnească!) și nu la vernisajul unei expoziții, care încununează un festival național de artă plastică, închinat memoriei Maestrului Ion Irimescu, am făcut stânga-mprejur, dar, ieșind pe ușile din lemn masiv, am constatat că nu greșisem, totuși, adresa, că interiorul de dincolo de uși aparținea Muzeului Bucovinei, și nu vreunei biserici sau cimitir.
Fricos, cum mă știe toată lumea, am revenit, urcând scările cu mare precauție, dar, când am dat cu ochii de subalternii domnului Nicu Barbă, vicepreședintele CJ Vasile Ilie și directorii Petre Horvat și Emil Ursu, hurducând o masă cu pomeni (una butelie vin – vischiul fiind sacrificat, într-o recentă noapte, de Petre Horvat și de tristețea gospodarului Vasile Ursachi, două pâini feliate și o lumânare aprinsă), era să leșin de spaimă.
Judecând după peisajul ambiental, am presupus că răposatul „rob al lui Dumnezeu, Ioan”, fusese depus în golul luminatorului, așa că, biruindu-mi frica ancestrală, m-am apropiat de luminator și am iscodit în jos, dar n-am văzut nici un cadavru, ci doar macheta Cetății de Scaun a Moldovei. Numai să mă fi văzut dumneavoastră atunci: făcusem o moacă de fraier, de-ați fi jurat că și eu sunt subaltern lui Nicu Barbă!
În jur, lume cuvioasă și sobră, ca la înmormântare, mascând cu trupurile tablourile din expoziție, care nu prea cadrau cu solemnitatea religioasă a momentului, fiind prea lumești, adică artă. Apoi a luat cuvântul Emil Ursu, directorul Muzeului Bucovinei, lămurindu-ne că el nu are nici o vină, Muzeul doar găzduind paranghelia. După aceea, a vorbit vicepreședintele CJ Vasile Ilie, dar nu m-am prins dacă ne-a transmis salutul șefului său, Nicu Barbă, sau nu.
În schimb, de la Petre Horvat am aflat că spiritul său profund creștin duce atâta dor de evlavie, încât ar chema preoții să-i bizantinească religioase cântări chiar și la câte-un puiuț de chef neaoș românesc, d-apoi la vernisajul unei expoziții (de vernisare a uitat, din prea duhnitoare ortodoxie), închinată, ca și concursul, „robului lui Dumnezeu, Ioan”, respectiv Maestrul Ion Irimescu. Ion, nu Ioan, precizarea fiind necesară pentru justificarea confuziei mele inițiale.
Probabil că mulți dintre cititorii acestui articolaș sunt deja contrariați, dar și mai contrariat este domnul Nicu Barbă, consilierul domnului Gheorghe Flutur, dar nu pentru că am consemnat o realitate, ci pentru că am dat-o publicității.
Domnul Nicu Barbă (îl cheamă Niculai sau Nicolae, dar eu, din simpatie, îi zic „domnul Nicu”) este cenzorul și evaluatorul culturii contemporane, vicepreședintele CJ cu probleme de cultură, Vasile Ilie, fiind, în realitate și spre rușinea lașității lui, doar un biet subaltern, fără nici o putere de decizie. Nicu Barbă aprobă sau refuză planuri și activități culturale, evaluează directori și salariați, promovează oile care știu să scrie „Bucovina” pe dealuri în funcții decizionale din sistemul culturii și transformă foste femei de serviciu în șefe de servicii, cu lefuri doldora, nu ca noi, pârliții de bugetari care mâzgălesc foile desprinse iresponsabil din pădurile patriei cu cuvinte sau cu desene.
Începusem să mă obișnuiesc oarecum cu aglomerarea deja dezgustătoare de manelism folcloric prin toate locurile virane ale județului, coșneguții, zgâiții și daco-recolciucii restrângându-mi la maximum grila de programe de televiziune salvate. Numai prohodul oficial al culturii mai lipsea, dar au avut grijă subalternii lui Nicu Barbă să-și facă datoria.
Nu vreau să se creadă că nu aș avea respectul cuvenit față de religia strămoșilor mei, dar știu de la strămoși că omul se închină în biserică sau la mormintele străbunilor, fără trufie și cohorte de ziariști invitați.
Am, desigur, un mare respect față de cărturarul care ne este, de două decenii, ierarh și chiar aș vrea să-l omagiem, și prin acte de cultură (de exemplu: prin deschiderea unui muzeu al icoanei vechi românești din Bucovina), pe Î.P.S. Pimen, cu ocazia acestei frumoase aniversări. La fel de mult respect și cultura, care-și merită locul ei în societate, fără slujbe tocmite prefăcut de culturnici și, eventual, fără Nicu Barbă, pe post de cenzor acerb.
