Indiscutabil, cea mai importantă decizie care urma să fie luată de summitul recent încheiat se referea la acordarea MAP Georgiei și Ucrainei. Lucrurile păreau simple. Georgia și Ucraina se aflau în cea de a doua etapă a procesului necesar unei țări pentru a fi admisă în NATO: cea numită Dialog Intensificat. Considerând că au parcurs cu succes această etapă, Georgia și Ucraina au cerut, în mod oficial, trecerea lor în ultima etapă a procesului: cea de îndeplinire a Programului intitulat Member Action Plan.
Admiterea în NATO poate fi comparată cu participarea lui Costel Busuioc la concursul care a emoționat atât de tare conștiința băștinașă. Ca și la paranghelia de la Televiziunea spaniolă, o țară pretendentă parcurge diferite etape până la etapa finală, zisă și Finala. Ucraina și Georgia erau înaintea summitului de la București în situația lui Costel Busuioc înainte de finală. Așteptau să primească o decizie. O decizie clară, gen, da sau nu. Trec sau nu în faza finală zisă și a MAP.
Nu numai concurentele considerate că au parcurs cu succes etapa Dialogului Intensificat, dar și țări membre NATO, între care se numără și România, au considerat, într-o scrisoare adresată secretarului general NATO, că Ucraina și Georgia trebuie să primească MAP. Cel mai puternic și mai influent membru NATO, America, nu numai că a apreciat succesul Georgiei și Ucrainei, în parcurgerea etapei Dialogului Intensificat, dar mai mult, a pornit o campanie spectaculoasă de susținere a celor două țări.
Alte state membre, în frunte cu Franța și Germania, au considerat însă că Georgia și Ucraina nu trebuie să se califice în faza finală a Concursului: Cine intră în NATO câștigă. Ca și statele susținătoare, ele și-au exprimat poziția în chip tranșant până în preziua începerii Summitului.
Explicabil în aceste condiții de ce întreaga opinie publică aștepta, fiind vorba de o Organizație militară și nu o organizație pentru apărarea virginității înainte de noaptea nunții, o decizie lipsită de echivoc în privința acordării MAP.
Odată luată, decizia urma să fie transpusă într-un text care urma să aibă câteva puncte obligatorii: exprimarea deciziei (s-a acordat sau nu s-a acordat), motivarea deciziei. În eventualitatea că decizia era de respingere a cererii celor două țări, își puteau găsi locul precizări privind termenul când se va lua o nouă decizie și, eventual, ce se va face.
În locul acestui text necesar, Comunicatul final ne-a oferit un text de o ambiguitate rivalizând cu un text shakesperean. În loc de a spune clar – se respinge sau se admite sau măcar se amână, pentru că n-au făcut ceea ce trebuie – textul proclamă: „Azi, noi am decis că aceste țări vor deveni membre NATO”.
Dintre toate formulările aceasta are toate notele pentru a intra într-o Antologie a vorbelor spuse de Soldatul Svejk.
Ca să devii membru NATO trebuie să îndeplinești anumite condiții. La summitul de la București se putea spune doar că Georgia și Ucraina s-ar putea să devină. În nici un caz nu se putea decide azi pentru un viitor imprevizibil.
Liderul Ucrainei și cel al Georgiei au salutat „decizia istorică”. Deși au venit la București pentru a primi MAP, ei nu l-au primit. Au primit în schimb niște vorbe mari, de care aveau nevoie pe plan intern.
Au fost mulțumiți și cei, precum președintele României, care s-au manifestat ca fani ai Ucrainei și Georgiei.
Acordarea MAP Ucrainei și Georgiei era o decizie care, între noi fie vorba, nu angaja statele membre în așa măsură încât să-și sacrifice vreun interes național vital.
Și cu toate acestea, nu numai că nu s-a putut lua o decizie clară, precisă, dar, mai mult, efortul s-a concentrat pe ascunderea neputinței de a lua o decizie sub un dâmb de vorbe.
Potrivit articolului 5, Alianța trebuie să sară în sprijinul unei țări membre dacă aceasta e atacată. Cum să credem că o astfel de decizie crucială, afectând interesele naționale vitale, va putea fi luată rapid câtă vreme una mai puțin importantă n-a putut fi luată?
