Paralele si ipostaze

Scriam, sâmbătă, despre Sagrada Familia din Barcelona, catedrală începută în 1882 și neterminată până azi (data prezumată a finalizării bate către 2025, dar sunt destule voci care se îndoiesc). Una dintre aceste „voci” – este vorba despre un bun prieten din străinătate care citește „Monitorul de Suceava” pe internet – mă întreabă dacă am văzut vreun muncitor trudind pe eternul șantier barcelonez. Cinstit vorbind, n-am văzut. Drept pentru care amicul avansează o ipoteză insolită: catedrala nu se va termina niciodată. Așa cum e, cu numai două fațade din patru, aduce municipalității venituri uriașe: biletul de intrare ustură de-a binelea buzunarul turistului, iar coada se menține imensă la orice oră din zi.
Odată isprăvindu-i-se zidirea, Sagrada Familia își va schimba statutul, din obiectiv turistic în acela de biserică deschisă oricui. Nu se poate condiționa accesul în Casa Domnului de plătirea unei taxe la intrare, așa că… bizarei ipoteze îi acordăm cuvenitul strop de meritată atenție. Fiindcă, într-adevăr, perpetuarea status-quo-ului actual este ultra-productivă. În plan material, desigur; în cel spiritual, unde nu operează măsurători exacte, s-ar putea să nu se stabilească numaidecât o relație directă între sinceritatea mărturisirii credinței și înălțimea clopotniței. Dacă ăsta o fi mobilul, ne aflăm în fața unicului șantier din lume programat să tragă targa pe uscat și cu bună știință mandatat să… ne-muncească. Statut pe care și l-ar dori sumedenie de șantiere de la noi (apropo: omniprezenta inscripție „șantier în lucru” e o prostie: șantier înseamnă tocmai locul în care se muncește!), probabil că și cel de la Teatrul Național din Iași, Venerabila sală-unicat a zăcut închisă și nefolosită 3 (trei!) ani din pricina unor contestații la licitații. Cât pe ce să fie pierdute și fondurile europene! Câțiva speriați apar din când în când pe șantier, dar cu ritmul de acum, Naționalul se va redeschide cam odată cu Sagrada Familia. După cum mi-a povestit la telefon o traducătoare moscovită, tot așa se întâmplă și la case mai mari.
Bolșoi Teatr, mândria „stoliței”, a început încă din 1895 să-și piardă echilibrul, ajungând să exhibe crăpături în ziduri și planșee de 30-40 cm. UNESCO a declarat obiectivul în „pericol de distrugere totală”, așa că în septembrie 2004 au început lucrările de reparații capitale. Trebuiau să se termine în 2007. Desigur, s-au amânat – pentru ianuarie 2008. Încă o amânare: 2009. Presa a semnalat acte de corupție și a acuzat lentoarea administrației. Moment în care intră decis în scenă Medvedev: președintele Rusiei preia direct comanda șantierului (!), scoțându-l de sub tutela Ministerului Culturii și a Primăriei (se pare că printre cauzele demiterii primarului Lujkov s-a numărat și starea teatrului…) Știți câți muncitori lucrează acum pe acest șantier 24 de ore din 24? Incredibil: trei mii!! Sala se va mări cu încă 12.000 metri pătrați. Cele șase etaje ale subsolului ascund două mari scene, care, alternativ, se ridică automat, așa că schimbarea decorurilor este cvasi-instantanee.
Șapte mii de piloni de metal, împlântați la 26 de metri, întăresc bătrâna fundație… Lenin a urât Bolșoi Teatr, considerat simbol al decadenței artei burgheze. Stalin l-a iubit și-l frecventa ades; din loja centrală a ochit-o pe actrița de operă Davâdova, considerată cea mai frumoasă femeie din Rusia, care avea să-i devină țiitoare. Medvedev nu cred că a investit numaidecât sentiment față de destinul unicei construcții; mai probabil l-a deranjat impotența administrației, ajunsă subiect de bancuri, iar apoi i-a surâs ideea potrivit căreia renașterea falnicului Bolșoi semnifică însăși renașterea Rusiei. L-a investit ca șef de șantier pe magnatul petrolului, miliardarul Magomedov și a anunțat ferm că, în octombrie 2011, va avea loc premiea cu „Ruslan și Ludmila”, în regia lui Cerneakov. Ceea ce, sunt sigur, se va întâmpla.
Mă-ntreb ce-ar fi dacă prezidentul Băsescu ar proceda la fel, preluând direct responsabilitatea reconstrucției Naționalului ieșean, numindu-l șef de șantier pe Tăriceanu și stabilind data fermă a premierei… Vise!