– Unul din cele mai mari complexe de vânătoare din Europa, unic ca relief, este cel de la Marginea, care se întinde pe 422 de hectare
– Bambi, căprioara domesticită și sute de mistreți au asigurată aici o viață de huzur, tulburată uneori doar de atacurile urșilor sau de sosirea vânătorilor
– Mistreții, prieteni ai omului
Bambi nu e doar o creatură gingașă din desenele animate, ci poate fi întâlnită și pe meleagurile sucevene, mai exact la Marginea, unde a cucerit inimile silvicultorilor, fie ei chiar și vânători împătimiți.
Bambi e o căprioară în vârstă de doi ani care nu doar că nu se ferește de oameni, ba chiar caută compania lor, mai ales dacă i se aduc și ceva dulciuri. A crescut în curtea unei familii, unde s-a învățat să fie alintată și iubită de oameni, motiv pentru care nici nu se teme de ei.
“Bambi! Bambiiii!” o strigă Cristi Tomniuc, chiar de cum intrăm pe porțile unuia din cele mai mari complexuri de vânătoare din Europa, cel de la Marginea, localitate cunoscută mai ales pentru ceramica neagră.
“De obicei vine când o strigăm, dar acum are pui mic, făcut cu un cerb sălbatic de pe aici. Cel mic s-a învățat mai mult după cerb, fuge de lume, și ea, ca să nu-l piardă, trebuie să meargă după el”, îmi explică Cristi motivul pentru care căprioara nu se face văzută.
În plus, ar trebui să fii și norocos ca Bambi să se afle în apropierea ta, în condițiile în care are la dispoziție 422 de hectare de pădure în care să umble nestingherită de nimeni, decât cel mult de mistreții care se află aici într-un număr mare.
Complexul de vânătoare Marginea este nu doar unul din cele mai mari din Europa, ci și unul din cele mai bine conservate habitate naturale pentru creșterea animalelor sălbatice.
Intervenția omului este cât mai restrânsă, limitându-se mai mult la păstrarea în bune condiții a plasei de sârmă Tornado care împrejmuiește un țarc imens, la amenajarea unor locații unde este asigurată permanent hrana animalelor, precum și a celor câteva posturi de observație, folosite din când în când și de vânători, pentru pândă.
În rest, natura e suverană. Mistreții au aici tot ce și-ar putea dori: ghindă, jir, fructe și izvoare, cu locuri mlăștinoase, în care se pot bălăci cât e ziua de lungă. Liniștea lor e deranjată uneori de câte un urs flămând, căruia i se năzare să renunțe la postul cu fructe și să-și înfigă colții într-o bucată de carne suculentă.
Dar tocmai faptul că natura este lăsată să-și urmeze cursul firesc face acest loc atât de special și chiar unic în Europa, unde complexele de acest gen sunt folosite mai ales pentru creșterea intensivă a vânatului.
– Prietenia mistreților
Mistreții nu se arată oricui, ferindu-se de străini, pe care îi simt după miros.
“Acum au mirosul nostru în nas, nu se vor arăta. În rest sunt mult mai zgomotoși, doar când simt mirosuri străine se ascund. De multe ori când vin aici, mistreții tineri mă înconjoară, chiar și câte 20, împungând cu botul spre mine, întrebător, de parcă ar spune: Ai adus papa?”, povestește Radu Constantin, inginer silvic la cantonul Marginea.
El e ca un fel de tată pentru sutele de mistreți din țarc. Trebuie să vadă de ei tot timpul, fie iarnă, fie vară, fie zăpada până la brâu sau o zăpușeală îngrozitoare. Trebuie să îți placă acest stil de viață, iar asta se vede în felul cum vorbește despre munca sa. Când pomenește de mistreți, prietenii săi, ochii îi strălucesc mai tare, colțurile gurii se ridică de la sine, ca într-un surâs, ca atunci când revezi niște amintiri plăcute, iar glasu-i molcom, de om așezat, împăcat cu el însuși și cu natura, are un tremur ușor ca o părere, ca cel din poveștile cu cei dragi.
Nici nu e de mirare, din moment ce întreaga sa viață a dedicat-o pădurii și viețuitoarelor acesteia. Are aproape 40 de ani de când se ocupă de asta și nu ar renunța pentru nimic la plăcerea de a străbate la pas pădurea, de a-i simți “pulsul” din foșnetul copacilor, din mirosurile pe care le interpretează ca și animalele, din urmele pe care le citește pe cărările pădurii și din boncăluitul cerbilor ori grohăitul înfometat al mistreților.
“Într-o iarnă în care a nins foarte mult, de nici nu se mai putea ajunge până aici cu mașina, am venit pe jos, iar de cum am pătruns în țarc, am mers pâș-pâș, să nu mă audă. Dar de cum am ajuns pe dâmb, am văzut că vreo 20 de mistreți tineri, de 30-40 de kg, mă așteptau deja. Mi-au luat mirosul și au știut că vin, se așteptau să le aduc și ceva bun…”, își amintește Radu Constantin, în timp ce mergem la pas prin pădure.
Ceva mai încolo, într-un luminiș, îmi arată locul unde pe 12 decembrie, anul trecut, a găsit ursul călare pe un mistreț, sfârtecându-l.
Povești vânătorești
Dar poveștile din țarcul de vânătoare de la Marginea nu sunt toate vesele ori idilice. Unii au trăit momente de groază acolo, iar mărturie stau urmele ghearelor și colților animalelor, adânc întipărite în lemnul observatorului de vânătoare.
“Odată, era venit la vânătoare un tânăr, stătea la pândă de ore întregi, fără a vedea nimic, când a simțit că întreg observatorul se mișcă. A crezut că e cutremur, dar nici vorbă de așa ceva. Venise ursul, atras de mirosul de mâncare. La parterul observatorului era lăsat un sac cu știuleți de porumb și unul cu granule pentru porci, care le plac tare mult și urșilor. L-a băgat în sperieți pe tânăr, mai ales că ursul a urcat până sus, uite aici, cum a dat cu laba”, îmi arată Radu Constantin un loc din capul scărilor, unde ghearele de fier și-au întipărit amprenta pentru multă vreme.
Cei care vin la vânătoare trebuie să aibă măcar câteva noțiuni elementare, dacă nu vor să piardă timpul degeaba.
“Dacă bate vântul și te învăluie, animalul îți ia mirosul, imediat te simte și nu se mai face văzut. Uneori trebuie să stai închis în cabină cu orele, să te uiți doar pe fereastră să vezi dacă mișcă ceva”, dezvăluie Radu Constantin câteva din „secretele” vânătorești.
Oameni și animale
Mistreții și-au marcat teritoriul, luminișul în care de obicei li se aduce mâncarea fiind brăzdat de șanțuri și gropi săpate de ei, mai ales în locurile în care li s-au dat drobi de sare. Acum, pământul răscolit e îmbibat cu sare, iar ei îl mănâncă ca pe o delicatesă. Potecile din pădure sunt pline de urmele copitelor mistreților, pe care cei obișnuiți cu pădurea le citesc ca pe o carte deschisă. Știu de unde vin și unde se duc, de câtă vreme au trecut și dacă s-au deplasat liniștiți sau au fugit, speriați de ceva.
Cei care se ocupă de țarc s-au atașat de mistreți ca de un animal de casă.
“Am vânat mult la viața mea, dar aici nu îmi vine a pune mâna pe pușcă. Îi știu de când i-au fătat mamele lor, i-am văzut de când erau godaci până când au devenit mame și tați, i-am hrănit atâția ani… De multe ori, când vin vânătorii, las pe altcineva responsabil, nu mă duc cu ei. Cineva mi-a spus mai demult, că așa am să pățesc. Atunci nu l-am crezut”, spune Radu Constantin.
De altfel, are o mulțime de întâmplări de povestit despre mistreții pe care îi are în grijă. Odată, pe când construiau un nou observator, mistreții nu doar că nu s-au ascuns de ei, ba chiar au venit foarte aproape, privind curioși la ceea ce lucrau.
“Patru din ei au stat cu noi tot timpul, nu se speriau absolut deloc. Am ajuns chiar să îi închidem în cuștile în care le servim mâncare și ei tot liniștiți stăteau. Atunci ne-am vorbit să ne facem că plecăm, iar cum ne îndepărtam de ei, așa se uitau la noi, parcă numai nu ne băteau obrazul: «Da’ pe noi aici ne lăsați?»”. Culmea e că ne-au așteptat să ne întoarcem să le dăm drumul, nu s-au zbătut furioși, să iasă, ceea ce le-ar fi fost ușor, mai ales că portița nu era încuiată.
Un muget tânguitor se aude din pădure și apoi un alte sunete, ritmice, ca un fel de chemare.
“E Bambi, își cheamă puiul”, îmi spune imediat Cristi Tomniuc, șeful Compartimentului de Vânătoare din cadrul Direcției Silvice Suceava, care s-a ocupat de amenajarea și întreținerea acestui țarc, unic în Europa prin relieful său diversificat, care le oferă mistreților, și nu doar lor, cele mai bune condiții de viață. E un colț de natură în care animalele sunt ferite de intruziunea tot mai supărătoare a omului, care le-a acaparat teritoriile, le-a dat peste cap modul de viață și a dus la dus la dispariția unor specii rare.
Și totuși, e un paradis artificial, în care vânătoarea ține locul selecției naturale, dar fără de el, mistreții ar putea fi sortiți pierzaniei.
Export de animale sălbatice
Complexul de vânătoare Marginea reprezintă un important rezervor genetic pentru conservarea animalelor sălbatice, în special a mistreților, care au ajuns să repopuleze pădurile din alte țări.
Anul trecut, câteva perechi de mistreți au fost trimise de la Marginea în Basarabia, unde s-au înmulțit deja, ajungând să fie vreo 50 de capete. Capacitatea lor de reproducție este foarte bună, o femelă fătând de două ori pe an, câte 6-12 purceluși.
Anul acesta, drumul străinătății l-au luat 6 căprioare care au ajuns tot în Basarabia. O parte din ele au crescut înconjurate de oameni, în ograda unor gospodari miloși, care le-au găsit rătăcite, pe când erau pui, sau în curtea ocoalelor Silvice de la Mălini și Moldovița.
Cei care le-au crescut s-au atașat de căprioare ca de copiii lor, le-a fost foarte greu să se despartă de ele. Deveniseră pentru ele a doua familie.
