„Paradisul damnat” de Mihai Sultana Vicol, volum de poezii dedicat „nestinsei stele, Zenovia”

Poetul Mihai Sultana Vicol a publicat recent, la Editura Opera Magna Iași, „Paradisul damnat”, volum de poezii dedicat „nestinsei stele, Zenovia”. Poetul ne propune de această dată „un neobișnuit jurnal sentimental scris cu dureri, lacrimi și «gânduri răvășite» și pus sub semnul lui Thanatos. Poetul simte destinal că este «singuraticul alungat din paradisul damnat»”, după cum a fost prezentat de academicianul Mihai Cimpoi în „Elegii pentru vindecarea de moarte”, prefața volumului de poezii.
Cartea cuprinde versuri „pătrunse de rugă, de jelanie, de tânguire elegiacă, sentimentală și tușe expresioniste, de exclamări retorice”, după cum apreciază acad. Mihail Cimpoi: „Niciodată nu te-ai întrebat / De ce bați mătănii în biserici / Când de fapt rugăciunile tale / Nu-s ascultate de Dumnezeu / El te-a pedepsit, nu eu / Eu îi desăvârșesc pedeapsa / Pentru a nu cădea pe El / Păcatul de care vinovat se face ” (din poezia „Moartea spune”). Din prefața cărții semnată de Mihai Cimpoi aflăm și că Mihai Sultana Vicol creează cu mijloacele elegiei și ale „poemului expresionist” o atmosferă colorată existențial de paradis damnat, recurgând la obsedantele întrebări puse sieși: „Cine sunt eu miime de secundă-n viață / De mintea mi-o răvășesc în întuneric / Cu spaima necuprinsei mele întrebări?” (din poezia „Mihai Eminescu – Domnului Eugen Simion”).
În volumul dedicat „nestinsei stele, Zenovia”, găsim, după prefață, o pagină de jurnal: „Sunt ales de destin să fiu un poet damnat, stârnit de blestemul împovărător al crucii care îmi va fi mireasă la căpătâi. Sunt un contestatar absolut al micimii omenești și al nedreptății cerești. Iubirea desăvârșește ființa OM”, rânduri urmate de o tulburătoare destăinuire a poetului, care cu răvășită durere acceptă că moartea o va învinge curând pe Zenovia… Și da, moartea a învins! „Ea rămâne pentru mine steaua strălucitoare a destinului meu”, spune Mihai Sultana Vicol, iar „De când m-ai părăsit / Inima-i plină de morminte goale / Uitarea ține cât despărțirea noastră / Iubirea-i blestemată să fie neliniștită / Absența ta margini nu are în sufletul meu / Este de necuprins, nici hotarele iadului nu o cuprind”. Poetul se consideră „singuraticul alungat din paradisul damnat”, a cărui privire trădează neliniștea, iar chipul său pare a unui bărbat lunatic „venit dintr-o răscolitoare lume”, pe a cărui obraz, „îngerul trist și-a pus semne adânci” („Autoportret”).