Parabola fiului risipitor – interpretare pedagogică

Tema acestei frumoase parabole a Noului Testament este cea a căinței și a întoarcerii la calea cea dreaptă. Trei sunt personajele acestei parabole: fiul rătăcitor, fratele fiului rătăcitor și părintele acestuia, fiecare întruchipând o anumită atitudine față de aproapele nostru. Să vedem ce prezintă pilda.
Un părinte avea doi fii. Fiecare a primit partea lui de moștenire, dar fiul cel mic, nechibzuit fiind, și-a luat lumea în cap, a plecat de acasă și a cheltuit toată avuția în petreceri și destrăbălare. A ajuns, până la urmă, într-o cruntă mizerie, tocmindu-se păstor al unei turme de porci. Cuprins de remușcări, dar și de oarece edificări, se întoarce acasă cu gândul că ar fi fericit dacă ar ajunge argat în casa părintească. Spre uimirea sa, tatăl îl primește cu mare fast, dându-i veșminte curate și pregătind o masă mare, pentru care a sacrificat vițelul cel gras. „Și aduceți vițelul cel îngrășat și-l înjunghiați și, mâncând, să ne veselim. Căci acest fiu al meu mort era și a înviat, pierdut era și s-a aflat” (Luca 15.23-24). Fiul cel mai mare, văzând toate acestea, s-a simțit nedreptățit întrucât el, cu toate că fusese credincios tatălui său, nu se bucurase niciodată de atâta cinstire. La reproșurile sale, tatăl lasă să se înțeleagă că întoarcerea acasă și recuperarea unui păcătos socotit pierdut este de mare folos și trebuie să constituie un prilej de mare bucurie.
Pilda fiului rătăcitor exprimă ideea că pocăința nu este niciodată prea târzie, cu condiția ca aceasta să fie sinceră și deplină. Valoarea pedagogică a acestei pilde rezidă în asumarea inteligentă și matură a rătăcirii, a pierderii, pentru moment, a reperelor. Creștinismul vine cu o perspectivă aparte asupra păcătuirii. Păcatul, în măsura în care este pasager, poate deveni sursă și reazem întru perfecționare, prilej de reorientare și înaintare pe drumul cel drept. Conștientizarea unei stări de fapt reprobabile este începutul îndreptării noastre. Fără acest „grad zero” al iluminării de sine nu există nici reconversie morală, nici chiar început ființial.
Cine este fiul rătăcitor? Este omul mânat de voluptatea aventurii, de dorul de ducă, de mirajul țării îndepărtate. Este fiul neascultător, care forțează tiparele bunei purtări. Este cel care nu a învățat încă din greutăți, dar este capabil de această învățare. Este cel care caută obstacolul, ocazia pentru a se ilumina. Are însă o mare calitate: experiența limită îl trezește, îl înfrumusețează și înnobilează spiritual, „venindu-și în sine”. Mai mult decât atât, el este gata de pocăință, de acceptare a unui statut inferior, dar în casa sa, a părintelui său. Dorul întoarcerii acasă este însoțit de căința sinceră: „Sculându-mă, mă voi duce la tatăl meu și-i voi spune: Tată, am greșit la cer și înaintea ta; Nu mai sunt vrednic să mă numesc fiul tău. Fă-mă ca pe unul din argații tăi” (Luca 15.18-19).
Cine este tatăl fiului rătăcitor? Este prototipul părintelui, este „tatăl generic”, un fel de Dumnezeu, al toate înțelegător, iertător. Este marele pedagog, capabil de a converti situația de păcătuire în prilej de îndrumare și formare. Este părintele ce privește „cum se cuvine” fapta fiului său: „Aduceți degrabă haina lui cea dintâi și-l îmbrăcați și dați inel în mâna lui și încălțăminte în picioarele lui” (Luca 15.22). Este tatăl ce valorifică o situație limită spre un scop nobil: copilul pierdut să se regăsească. Este pedagogul care folosește singura cale de îndreptare în situația dată: pedeapsa „pozitivă”. Nu prin deposedare sau descalificare, ci prin dăruire și primenire.
Cine este fratele fiului rătăcitor? Este un personaj important al acestei pilde, trecut cu vederea destul de ușor. Este omul conformist, ascultător de porunci dar și dornic de a extrage foloase din acestea. „Iată, de atâția ani îți slujesc și niciodată n-am călcat porunca ta. Și mie niciodată nu mi-ai dat un ied, ca să mă veselesc cu prietenii mei” (Luca 15.29). Este prototipul individului orgolios, care oferă cu condiția să primească în aceeași măsură. De la el putem învăța că resentimentul ne face rău, situându-ne cum nu se cuvine față de cel ce a păcătuit. Înțelegerea aproapelui și îndurarea sunt calități ce trebuie să prevaleze în fața egoismelor noastre. Fratele fiului rătăcitor ne propune următoarea întrebare: cine păcătuiește cu adevărat, cel ce a trecut de păcat sau cel ce se agață de el pentru a-l coborî pe semenul său?
Oricum, de la fiecare protagonist al acestei parabole avem de învățat câte ceva: de la fiul rătăcitor – că oricât de „rătăciți” am fi, putem descoperi Calea; de la tatăl acestuia – că toți fiii, indiferent de căderile lor, trebuie așteptați, primiți, primeniți cu iubire pe măsura căderilor lor; de la fratele fiului rătăcitor – că putem deveni „mici”, cu toată credința noastră arătată, dacă nu îi înțelegem pe cei care au păcătuit dar au avut forța să-și revină…
(Sursa: Doxologia.ro)