Ziua Sfântului Pantelimon, 27 iulie, este considerată în spațiul bucovinean ca fiind ultima zi de vară, „ziua în care acest anotimp – așa cum consemnează etnograful Mihai Camilar în lucrarea intitulată „Calendarul popular bucovinean: punte peste veacurile misterului existenței”, Editura Mușatinii, Suceava, 2012 – se pregătește să călătorească, lăsând locul toamnei”.
În ziua lui Pantelimon „cerbul de la munte iese din apă, vestind sfârșitul verii”
În Bucovina, spune Mihai Camilar, „Pantelimon a fost asociat și chiar confundat cu Pintilie Călătorul, ambii fiind celebrați în aceeași zi pentru ferirea de trăsnete, foc și furtuni”.
Pantelimon, ca divinitate meteorologică, este considerat a fi fratele lui Sântilie (Sfântul Ilie), iar credințele și obiceiurile referitoare la sărbătoarea lui Pantelimon dovedesc că „omul societății arhaice a avut grijă în permanență să se ferească de reprezentările meteorologice năpraznice, care i-ar fi putut distruge recolta prin foc, grindină sau vijelie”.
Conform tradiției populare, în ziua lui Pantelimon „cerbul de la munte iese din apă, vestind sfârșitul verii, când încep să se schimbe crângurile de vară cu cele de toamnă, iar berzele încep să se cârduiască în vederea plecării spre ținuturile mai calde”.
Zi de „mare jelanie”, în care începea „călătorirea verii”
Ziua aceasta era socotită a fi de „mare jelanie” întrucât începea „călătorirea verii”, adică momentul din care „soarele se întoarce”.
Era ziua în care se putea observa mișcarea aparentă a soarelui pe bolta cerească folosind o farfurie cu apă „în care se reflecta astrul zilei”.
Așa cum spune etnograful bucovinean, „apariția și răspândirea creștinismului în spațiul carpatic nu a eliminat complet cultele păgâne”, iar cutumele arhaice ale lui Pantelimon au rezistat și s-au transmis într-o „sinteză a riturilor de factură mitico-magică”.
