Panegiric: litera de plumb

Acuși trece 2023 și era cât pe ce să uităm o aniversare cu tâlc: 380 de ani de la tipărirea la Iași, în 1643, a „Cazaniei lui Varlaam”, „carte rumânească de învățătură”, printre primele opuri editate în limba română și, la vremea ei, cea mai răspândită tipăritură religioasă din tot Ținutul Mioritic. Copistul care a migălit manuscrisul pentru tipar și-a încercat „peana” scriind cu bucuria începutului „Cerc cerneala și condeiul, bune-s acum amândouă.” Timp de patru veacuri și jumătate, tiparul de carte a funcționat după cum l-a orânduit coreeanul Jikji în 1337, după ce, în 1041, chinezii din dinastia Song inventaseră literele mobile. Din porțelan! Probabil că-i singurul meșteșug care a rezistat aproape jumătate de mileniu atât de fidel începuturilor sale și de neatins în temeiurile tehnice esențiale. O singură prefacere majoră: în 1886 gazeta „New York Times” anunța utilizarea primului linotip – inovație tehnologică majoră, care a dinamizat tiparul fără a clătina principiul străvechi al imprimării, adică literă-cerneală-filă.
Avea să-l desființeze electronica veacului XXI: sub ochii noștri, dar aproape fără să ne dăm seama cum și când, tiparul strămoșesc considerat cândva inamovibil a trebuit să se retragă de pe tronul exclusivității tehnice și utilității publice. Tot tipografie se numește atelierul și acum, dar meseria de tipograf nu mai are aproape nimic comun cu aceea de odinioară – decât, poate, faptul că și azi, ca și ieri, pe o poartă intră hârtia albă și pe cealaltă iese cartea ori gazeta tipărită.
Pe vremuri (asta petrecându-se acum 20-30 de ani), tipografie însemna, înainte de orice, plumb. Fiecare literă își avea făptura ei materială, nu ca în era computerelor, fantoșă virtuală. Pagina de carte cântărea, în funcție de format, între 500 de grame și două kile, așa că un op de 500 file trecea în greutate de o tonă! Fila de carte, alcătuită din rânduri pigulite literă cu literă aleasă din „regala” etern mânjită cu negreală lipicioasă, era rânduită la locul ei, legată cu sfoară și așezată teanc, pagină peste pagină, până-n pod.
Dacă se cuvenea adăugat ori tăiat vreun rând, trebuia să umbli în tot mormanul de plumb, „ieșirea din format” transmițându-se ca vântul prin lanul de grâu, până la capătul capătului… Linotipele n-au detronat cu totul culegerea manuală, mai ales la gazete, ori la afișe, unde jocul de caractere și giumbușlucurile de paginație obligau întoarcerea la „regală”. Am cunoscut zețari care izbuteau să înfiripe manual rândul fără a privi o clipă casetele „regalei” sau, și mai spectaculos, „împărțeau” pagina trasă citind ziarul. Alt ziar! Pipăiau floarea literei cu buricele degetelor și-o aruncau orbește… fix în despărțitura cuvenită! Recorduri de care n-o să-și mai amintească nimeni, tot așa cum n-avem azi habar de tehnicile și isprăvile săhăidăcarilor, abagiilor, tălpălarilor, mindirigiilor, braharilor…
Când gazeta intra în mașină, începea „peticirea”: tipograful încerca să compenseze micile diferențe de nivel între suprafețele „formei” lipind petece de hârtie pe cilindrul „planei” – astfel cerneala ajungând la fiecare literă. „Puitoarea”, în picioare la capul mașinii, cobora vreme de 8 ore, cu mâna, coală după coală, spre a o așeza cât mai exact în gheara ghidajului – muncă parcă desprinsă din scenele de idiotizare prin nefârșită repetiție gestuală din filmul lui Chaplin „Timpuri noi”… Tipografii au avut, imediat după revoluție, momentele lor faste – numai că n-a ținut prea mult. Eliberarea tiparului de sub obrocul cenzurii, apariția zecilor de gazete, a sutelor de cărți, multe necesare, și mai multe inutile, au asediat tipografiile de atunci, și a prinde un rând însemna șpagă peste șpagă.
Parcă-l văd pe maistrul rotativei din Brezoianu cum mi-a azvârlit înapoi plicul trimis de proprietarul gazetei, oprind și mașinăria: era prea puțin! La tipografia din Bacău, un amic scriitor tot încerca să capteze interesul tipografului momindu-l cu o canistră de Fetească. Spre a scăpa de insistențe, maistrul îl invită în vestiar, deschide dulapul și-i arată un regiment de canistre rânduite ca la paradă: „Vezi ce-i aici? Ia-ți-o pe care vrei, numai lasă-mă în pace!”
Toate trec…