„Învinși sunt toți oamenii care se află, către sfârșitul vieții, în dezacord sentimental cu cei mai buni semeni ai lor. Sunt unul dintre acești învinși. Și fiindcă există o mie de feluri de a fi în dezacord sentimental cu semenii tăi, precizez că este vorba aici de acea penibilă despărțire, care aruncă un om în afara unei clase, după o întreagă viață de aspirații comune cu această clasă și cu sine însuși, și care rămâne totuși credincios nevoii care l-a împins totdeauna de-a lupta pentru dreptate.”
Panait Istrati (1884-1935) nu a fost un învins în adevăratul sens al cuvântului, deoarece înfrângerea pe care a trebuit să o sufere a născut, de fapt, o victorie pentru omenire.
Pelerin în lume
Panait Istrati s-a născut pe 10 august 1884, în portul Brăila. Rod al unei legături nelegitime a spălătoresei Joița cu un contrabandist grec, a trăit, practic, fără tată. Copilăria și-a petrecut-o în Baldovinești, o comună din apropierea orașului. Cum mama sa nu a avut posibilitatea să îl întrețină la o școală, nu a reușit să își continue studiile după ciclul primar. A rămas repetent de două ori, dar nu a renunțat la planurile sale de a ajunge faimos într-o bună zi. Încă de mic a început să lucreze, mai întâi într-o cârciumă, apoi la brutărie sau ca vânzător ambulant.
Ceea ce frapa la tânărul adolescent era faptul că reușea să citească enorm. Mai târziu va învăța singur franceza, închis o lună în casă, doar cu cărți în original și un banal dicționar. Se angajează cărbunar pe un vapor și reușește să viziteze multe orașe ale lumii: Cairo, Napoli, Istanbul. În timpul peregrinărilor sale citește la fel de mult și muncește din greu.
Întors la Brăila este atras de doctrina Partidului Comunist și este implicat în stingerea unei revolte a hamalilor. Amenințați să rămână fără locuri de muncă din cauza introducerii unor mașini performante pentru transportarea bagajelor clienților și a mărfurilor, aceștia au pornit o adevărată revoluție. Panait Istrati a fost cel care i-a temperat, ținând un discurs uimitor de bine închegat.
Trădarea confraților
Panait Istrati, asemenea lui Nikos Kazantzakis sau Romain Rolland, a fost unul dintre scriitorii care au susținut extinderea comunismului. Istrati dorea ca toată lumea să poată avea un loc de muncă și să nu mai existe sărăcie. A reușit să facă două vizite în URSS, prima dată în 1927 și a doua oară în 1928-1929.
Decretele de bază ale comunismului nu erau deloc respectate. Ceea ce exista de fapt era o clasă de oameni bogați, și restul erau asupriți. Îndurerat, Panait Istrati a încercat să dea publicității o scriere în această direcție, plină de amărăciune și reproș la adresa celor care au distrus bazele comuniste clasice. Mentorul său, Romain Rolland, a fost îngrozit și l-a sfătuit să nu facă acest gest.
„Nimic din tot ceea ce s-a scris de zece ani încoace împotriva Rusiei, din partea dușmanilor ei înrăiți, nu i-a făcut atâta rău cât îi vor face aceste pagini. Doresc ca pe viitor să nu te mai ocupi niciodată de politică, nu ești făcut pentru ea” (Spovedania unui învins, p. 6).
Istrati a simțit că nu mai poate avea încredere în el și a povestit, în Spovedania unui învins, toate ororile văzute. Imediat a fost pus la zid de comuniștii francezi și o campanie de calomniere a persoanei sale a fost concertată în presă și direcționată de Henri Barbusse. Istrati nu și-a mai revenit după acest șoc, fiind acuzat de vechii săi prieteni că a ajuns fascist și că nu mai susține adevăratul crez al partidului.
Istrati văzuse însă adevărata față a comunismului. „Frumosul înseamnă lupta împotriva mârșăviilor și crimelor epocii. Nu se poate vorbi despre frumos în mijlocul unei omeniri care se sfâșie. Nu mai cred în nici un «crez», nici o idee, nici un partid, în nici un om. Eu nu mă uit la ce spun oamenii, ci la ce fac oamenii” (Spovedania unui învins, p. 6)
Moartea singuratică
Oprobriul prietenilor săi, printre care s-au numărat Romain Rolland și Madeleine Paz, l-a doborât pe Istrati. Îndurerat, bolnav de tuberculoză, se stinge din viață singur, la Sanatoriul Filaret, pe 16 aprilie 1935.
Cu doi ani înainte de moartea sa a publicat eseul Omul care nu aderă la nimic, în care a oferit explicațiile necesare trădătorilor săi. „Văzutu-s-a măcar unul dintre marii mei prieteni sărindu-mi în ajutor și luându-mi apărarea? Nici unul. Poate fiindcă nici unul nu era încredințat că aș fi un om cinstit. Asta a fost, atunci, cea mai mare dintre toate durerile morale pe care le-am cunoscut în viață. În acel moment, vitalitatea mea – care sperie încă pe doctori – a primit lovitura de grație. Încetasem să mai cred în frumusețea celei mai frumoase vieți, aceea de a lupta împotriva tuturor și de a fi lovit de ai tăi, dar în același timp de-a mă simți înțeles de câțiva, de cei cărora se datorează bunul din sine însuți. Nu! Nu se mai află nici o frumusețe, nicăieri” (Omul care nu aderă la nimic, p. 143).
Oratorul funebru
Mergând pe aceeași linie, Panait Istrati a denunțat dorința Partidului Comunist Francez de a-l denigra și de a-l da la o parte. A acuzat atacurile dezlănțuite cu care colegii de dinainte nu încetau să-l ponegrească în presă sau în scrisorile personale. Panait Istrati nu a aderat la comunism dorindu-și o pâine sau o slujbă înaltă. El a crezut cu toată inima că membrii partidului doreau să facă un bine săracilor. Înșelarea a fost amarnică.
„Nu vreau să cedez morții nedrepte, morții care-ți închide gura, în timp ce trebuie să vorbești. Să vorbești fără cruțare, fără milă, în acest secol în care minciuna socială domnește în toate clasele și pune stăpânire zilnic pe mințile cele mai frumoase! Oricum, asta ar trebui îngăduit unui om care nu și-a construit vile cu banii de pe cărțile sale și căruia editorul său îi face acum pomana de a-i trimite exact atât cât să poată face față datoriilor, angajamentelor sale morale! Da! Vreau să-mi las pielea pe această hârtie albă, pe care atât am iubit-o! Dar nu! Unul dintre ultimii prieteni îmi spune: «Nu! Categoric! Mori, dar nu mai vorbi! Nu ești o călăuză. Noi suntem călăuzele. Treburile omenirii sunt ale noastre!».” (Omul care nu aderă la nimic, p. 143)
„Concluzii pentru luptători”
Într-o singură pagină, Panait Istrati condensează toată experiența sa de o viață. Cu un curaj nemăsurat și un avânt din inimă nu pregetă să creadă într-o lume mai bună, într-un viitor în care oamenii nu vor mai muri de foame.
După ce a cunoscut raiul trist din Rusia comunistă, Panait Istrati își îndreaptă privirea spre iubirea și sacrificiul de sine al oamenilor, văzând în acestea adevăratele comori ale omenirii. De aceea, testamentul său are un caracter escatologic, de prevestire a vieții veșnice a împărăției cerurilor.
Este dureros să citești testamentul unui luptător. Este și mai dureros să afli că a trebuit să-l mărturisească singur, părăsit și uitat de toți. Deși suferind, Istrati a fost liber, mereu liber ca pasărea cerului, nevoind să-și clădească un cuib și să uite zborul propriilor idealuri. Dacă prețul a fost moartea în singurătate, urât de toți, el a știut că libertatea îl merită.
Iată concluziile sale: „Nu este luptător în ochii mei decât cel care-și subordonează interesele individuale intereselor omenirii mai bune, care trebuie să vină. Cred în această omenire. Ea există astăzi, ca și soarele în timpul nopții. Nu numai o dată am atins-o. Nu numai o dată, mâna ei m-a ridicat de la pământ, în nenumăratele mele ceasuri de tristețe. Tot ce am făcut bine și frumos, ei îi datorez. Dar n-am făcut numai bine și frumos, am avut și eu partea mea de noroi; o am încă și o voi avea mereu. Dar sunt nenorocit când noroiul mă năpădește și fericit să-mi dau duhul când înhaț o rază de la omenirea cea frumoasă. (…) Nu mai vreau să ascult la ceea ce oamenii spun, ci la ceea ce ei fac: «Arătați-mi ceea ce puteți sacrifica din viața voastră și vă voi spune cu ce preț stimați viața altora». Nu scăpăm de înjosire decât sudând existența noastră la tot ceea ce e viu. Numai așa, liberi, simțind tot ceea ce poate face binele și răul în jurul nostru.” (Concluzii pentru luptători, p. 133)
(Adrian AGACHI, sursa: www.ziarullumina.ro)
