Pană la cablu

Cum nu mai avem patru anotimpuri, am trecut încă o seară de mult așteptată vară în contul iernii făr-de-sfârșit, rămânând bătrânește în casă. Televizorul merge în legea lui, narând despre un nou snop de percheziții și arestări, subsemnatul, la computer, călătorește pe Google, iar nevastă-mea, în aripa de vest a apartamentului nostru de 52 m.p., își rezolvă corespondența la laptop. Când s-a produs nenorocirea. Pământul a-ncetat să se mai învârtă, soarele s-a sleit dintr-o dată, iar timpul a căpătat o oribilă consistență gelatinoasă.
– Dumnezeul, ce s-a-ntâmplat?
– Groaznic – m-a informat soața – a căzut rețeaua de cablu. N-avem semnal nici la televizor, nici la internet.
Liniște de catedrală – sau, dacă vreți, de librărie. S-aude, vag, un câine scheunând undeva, pe coasta Șorogarilor. Încep să mă preumblu aiurea prin casă, căutând să-mi fac un rost. Tovarășa de viață sună la firma de cablu. Aud răspunsurile-tip: apăsați tasta 1… (muzici), apăsați tasta 2… (muzici), apăsați… (muzici). În fine, o deslușire: avarie în zonă, se lucrează la remediere… Casa pare amorțită, oferind neașteptate revelații târzii:
– Ce-i cu cartea asta?
– Tu ai cumpărat-o.
Da, înseamnă că i-a venit rândul la citit. Așteaptă de cine știe când.
– Io-te ce nervuri frumoase are frunza ficusului!
– Așa-i de când îl știu. Acu’ le vezi?
– Îndreaptă tabloul lui Gavrilean. Atârnă strâmb.
– Că bine zici. N-am observat.
– Mai sună la cablu.
Apăsați tasta 1… (muzici) apăsați tasta 2… (muzici). Același răspuns. Apartamentul e gol, posac, străin. Cum naiba am trăit cândva fără televizor și internet? Nevastă-mea se îngrijorează:
– Nu uita că avem claustrofobie.
– Că bine zici. Ridică jaluzelele.
Odată draperiile strânse, constatăm că prin prejur toți au făcut la fel, cu o singură excepție: vecinul abonat la altă firmă de cablu. Fericitul are imagine și, cu siguranță, a aflat noile izbânzi ale DNA. Jocul de umbre și lumini colorate proiectat pe ecranul ferestrei de vizavi trezește crâncene invidii… Casa parcă nu-i a noastră. Ne-nvârtim fără rost și ne căutăm de lucru. Observ o placă de faianță plesnită:
– Când s-a spart?
– Acu’ o văd.
Iau hotărârea care se impune: hai să profităm și să facem nefăcute. Dăm telefoanele restante mamei, fratelui, nașilor, amicilor, ascultăm DVD-urile cumpărate anul trecut și rămase neatinse, ne apucăm să citim cărțile ce-au îndoit raftul de așteptare.
– Tre’ să mănânc – se căinează soața – cu televizorul și lap-topul uit de foame, da’ acu’ iar o să mă-ngraș!
Pun pe platou DVD-ul cu „Carmina Burana” adus cândva din Spania, pe care niciodată n-am avut răgaz să-l ascult dincolo de partea I-a. Încerc să aleg o carte – mai toate merită citite, da’ de unde vreme? Soața caută numărul nașilor din Honolulu. Or mai fi trăind? „Carmina” începe de jos: „Semper crescis / Aut decrescis / Vita detestabilis…” Mă cuibăresc într-un fotoliu și deschid primul op ce-mi cade-n mână.
Când, minune, învie și televizorul și computerul. Azvârl cartea. La jumătatea numărului format, nevastă-mea închide telefonul. Opresc „Carmina”. Lumină-n cuget și-n simțiri: avem semnal!
DNA anunță noi percheziții, partidele fuzionează, Hillary are șanse, cod roșu de furtună, accident grav pe șoseaua soarelui, violuri la Vaslui, primul caz de zika la București… Reintrăm, așadar, în deplină normalitate. Doamne, prin ce am trecut!