„Pamfletul și tableta. Jurnalism sau literatură?”

Jurnalistul și scriitorul Cătălin Mihuleac, cu care cititorii „Monitorului de Suceava” au prilejul să se-ntâlnească periodic în „Colțul condeierului”, unde, sub genericul „Pufoaica de vară”, îi sunt publicate tabletele, este autorul unui nou volum, cu titlul interogativ „Pamfletul și tableta. Jurnalism sau literatură?”.
Pe „masa de disecție”
Absolventul de Geologie și Științe Economice, care a optat pentru jurnalism și literatură, și-a susținut doctoratul în Litere, iar volumul, editat cu sprijinul Administrației Fondului Cultural Național, recent apărut la Editura Universității „Alexandru Ioan Cuza”, dezvoltă teza de doctorat, lucrare întocmită sub conducerea științifică a prof. univ. dr. Liviu Leonte.
Urmărind traseul prin care pamfletul și tableta, ca genuri publicistice, și-au croit „calea de la efemer la peren” către literatură, doctorul (pe bune, în filologie) Cătălin Mihuleac așează pe „masa de disecție” corpusul destul de confuz care circumscrie întreaga istorie a celor două destul de greu definibile scrieri, pigulind cu „scalpelul” observatorului exersat „țesuturile” specifice fiecăreia.
De la „orbecăială” și „confuzie”, la împlinirea visului lui Pamfil Șeicaru
Autorul scanează „cele mai inspirate definiții ale pamfletului”, „orbecăiala” din jurul tabletei, „confuzia frecventă” dintre pamflet, tabletă, editorial, și, uzând de o bogată și bine selectată bibliografie, ne oferă prilejul să navigăm prin istoria gazetăriei românești, gazetărie în care a apărut „pamfletarul cu simbrie”, în care s-a cultivat „polemica jurnalistică” și unde a evoluat manipularea.
Cătălin Mihuleac zăbovește asupra „Antologiei pamfletului românesc” (antologie care împlinește „visul lui Pamfil Șeicaru”, dar care, prin autorul ei, rămâne tributară gazetei vadimiste „România Mare”), dedică un capitol întreg „vârstelor publicisticii lui Geo Bogza” (Bogza pamfletarul și autorul de tablete) și scrie despre „Creșterea și descreșterea presei postdecembriste” (cu supremația cotidianului „Evenimentul Zilei”, prin știri de ficțiune gen „Găina care a născut doi pui vii”).

Șansa pamfletului și a tabletei
În ultimul capitol al lucrării („Gazete satirice. Pamfletari”) autorul se apleacă asupra unor publicații satirice, apărute după 1990, și vizează câțiva pamfletari și tabletiști care s-au impus în atenția publică (Mircea Dinescu, C.T. Popescu, Mircea Mihăieș, Alex Ștefănescu, Ioan Groșan, Tudor Octavian).
Conchizând că „după anii grei de comunism, pamfletul și tableta au fost reluate exact din locul unde le-au lăsat Caragiale, Arghezi și Bogza” și că aceste genuri publicistice „ au fost preluate de o pleiadă de condeieri, unii slujindu-le cu artă, alții onorabil sau doar ca simpli diletanți”, Cătălin Mihuleac încheie cu un mesaj de…ecologie jurnalistică.
Accentuând că „un jurnalist de opinie este o persoană exigentă prin definiție”, autorul militează pentru o „publicistică sănătoasă”, în care „desconsiderarea celui cu care-ți încrucișezi condeiul înseamnă descalificarea propriei persoane”.
„Satira – încheie el – cu mitocănia pe care deseori o atrage involuntar își are capcanele ei. Ironia rafinată, argumentația inteligentă și umorul binevoitor o vor putea înlocui cu succes. Aceasta este șansa pamfletului! Aceasta este șansa tabletei!”.
Cartea este o lectură extrem de utilă pentru toți cei care activează în domeniul jurnalismului, pentru elevii sau studenții din acest domeniu.