La interferența dintre pamflet și tabletă (II)
Aceleași calități ale scrisului lui Groșan sunt vizibile într-un alt „pamflet light”, unde autorul se ocupă de unul dintre cele mai eficiente exporturi cu care se poate lăuda România. Nu este vorba de niciun produs industrial sau agricol, nici măcar turistic, ci de exportul de…. femei frumoase. „Lunar, sute, dacă nu mii de femei din România, atrase de posibilitățile întrezărite, fie și vag, în bătrâna Europă sau în Lumea Nouă, părăsesc, definitiv sau temporar, țara.” Ca să căpătăm o imagine precisă a acestei migrații în stoluri, scriitorul se folosește de-un exemplu oarecare de pe harta țării noastre: „În Baia-Borșa, de pildă, aproape nu mai găsești picior după care să-ntorci capul.” Se înțelege că aceeași situație din Baia-Borșa o întâlnim și la Târgu-Frumos, și la Vatra Dornei.
Cifrele vorbesc, dar nici indicatorii de calitate nu tac: ”Cantitativ și chiar calitativ (cu excepția, poate, a Rusiei) nu cred că există vreo țară care să exporte atâtea femei frumoase pe cap de european.” Faptul că o piață pretențioasă, cum e cea a țărilor din Europa de Vest, apreciază calitățile româncelor, încarcă fiece cuvânt al lui Groșan cu o justificată mândrie patriotică. Deși, o ușoară temere se face simțită: oare fondul de frumusețe feminină nu ne va fi defrișat la fel de nemilos ca cel forestier, de vreme ce acest articol de export e mai profitabil chiar decât cheresteaua?
Tot autorul ține să ne liniștească:”…cu toată această cvasi-neîntreruptă hemoragie de senzualitate, nu trebuie să ne temem… E destul ca-ntr-o zi senină să te plimbi de la Piața Romană la Universitate, ca să-ți dai seama că, precum tezaurul nostru folcloric, tezaurul de tulburătoare feminitate a României e nesecat.” Pulsul cititorului revine la normal. Comparația „tezaurului de feminitate” cu „tezaurul folcloric” este cu totul izbutită. Fiindcă doar tezaur poți să-i spui, atâta vreme cât beneficul de imagine adus țării este inestimabil.
Dar nici când tema este foarte gravă, Groșan nu-și abandonează abordarea zeflemitoare. Pornind de la realitatea îngrijorătoare că „judecătorii eliberează cu toptanul pungașii prinși și arestați” , el găsește și aici o explicație de-o mare limpezime logică, deși tot aerul poznaș este maestru de ceremonii. „Un hoț, un delapidador, un tâlhar, un violator lăsat liber pe stradă dă de lucru unui polițist.”
Titlul pamfletului – Lanțuri trofice – începe să capete noimă: infractorii în libertate reprezintă, prin urmare, hrana polițiștilor. Și verigile încep să pornească una din alta, pentru a căpăta dimensiunile întregului lanț trofic. Polițistul, a doua verigă a lanțului trofic, hrănește și el pe cineva, care la rândul lui devine apoi verigă a lanțului: „acesta dă de lucru unui procuror care la rândul său dă de lucru unui avocat.”
„Vedeți câți își justifică existența? Câți câștigă bani grei?”, se-ntreabă autorul, grăbindu-se să încheie totuși lanțul trofic: „Iar judecătorul are din nou taraba plină, fără de care n-ar putea să devină miliardar:”
Pentru ca situația să fie mai limpede, Groșan găsește o paralelă: același lanț trofic e vizibil peste ocean, pornind de la obezii din Statele Unite ale Americii, care „hrănesc o întreagă liotă de persoane roind în jurul lor: pe nutriționistul care îi sfătuiește ce regim alimentar să încerce, pe psihologul care, în urma slabelor rezultate ale nutriționistului, încearcă și soluția ședințelor de psihanaliză, pe instructorul de fitness, pe vânzătorul de echipament de jogging, pe maseur, pe farmacist ș.a.m.d.”
Diferențe există însă între cele două lanțuri trofice: lanțul american are verigi mai numeroase, dar mai subțiri, iar lanțul românesc este totuși unul infracțional. Pesemne că Ioan Groșan sugerează că, din punctul de vedere al legilor esteticii, obezitatea este o infracțiune.
