Motto: „Nu vom fi niciodată destul de recunoscători față de pământul care ne-a dat totul.” (Constantin Brâncuși)
Ziua de 22 aprilie? Majoritatea oamenilor o percep ca pe o zi oarecare, însă pentru noi, iubitorii de natură, ea reprezintă un omagiu adresat mediului înconjurător. În fiecare an, în ziua de 22 aprilie se sărbătorește Ziua Pământului, ziua când s-a născut mișcarea pentru protejarea mediului înconjurător. Această mișcare s-a născut în SUA, într-o perioadă când au avut loc mai multe evenimente deosebite. Ziua Pământului a fost fondată de senatorul american Gaylord Nelson, în anul 1970, cu scopul de a trezi clasa politică din dezinteresul pe care îl arată față de mediu…
Natura, una dintre ultimele șanse ale omului de a regăsi pierdutele adieri ale începutului, este ca un ghețar plutitor care mai mult ascunde decât arată. Umbra ei se confundă cu a ta. Pașii ei calcă pe urmele tale. Nu te lasă să cazi în eternitatea uitării. Ea te conduce doar în abisul cunoașterii, adică în lumea ei. Pentru mine, natura este avatarul sufletului. Într-o lume neînțeleasă, ea este refugiul perfect. Alerg spre ea, o cuprind, o sorb și nu mă mai satur… E parte din mine, dar încă nu o simt… Îmi înțelege glasul, îi ascult pașii… Mă poartă, mă duce, mă cuprinde… Mă mistuie, mă iubește, mă guvernează… Totul e o poezie…
Pământul se reflectă în noi așa cum și noi ne reflectăm în el. Omul, adânc înrădăcinat în realitate derizorie, nu realizează rolul său în imensitatea diluată, uitând ceea ce avem cu toții de făcut: să rescriem cu pașii noștri uriașa nevoie de verde. Pendulând întotdeauna între cele două identități, între a fi sau a nu fi, în încercare de a regăsi dimensiunea pierdută, transfigurăm natura într-o lume care geme de asasini care au dat uitării nevoia de redefinire prin prisma luminii albe, purificatoare. Timpul, deși este un copil care se joacă, încearcă să șteargă vârsta amintirilor îmbibate cu praful inocenței, dar nu și valoarea lor, de aceea primele vorbe ale doamnei profesoare, „Iubind verdele, iubim viața!”, au rămas în sufletul meu ca o literă care tapeta coperta inimii. Omul este o coincidență a naturii. Coincidența este o continuare a logicii. Baza logicii o găsim în nevoia de a critica, de a analiza, dar și de a ajuta.
Călătoria în lumea presărată de petale însângerate, deșeurile, pe care vântul tot mai puternic le răspândește, ne-a determinat pe noi, copiii de hârtie, să scriem încă o pagină din eseul lumii mici prin activități ce ne-au transpus într-o poveste privită până atunci doar prin geamul transparent al visării. O incursiune în necunoscut a fost clipa ondulată când ne-am propus să mergem în pădure pentru a o cerceta cu mai mare atenție prin intermediul celor cinci simțuri. Desigur că, în permanență, noi am folosit văzul, auzul, mirosul, gustul, pipăitul. Dar în ce măsură conștientizăm acest lucru? Mai întâi ne-am organizat pe grupe. Pentru că era greu doar să „vezi” pădurea fără s-o și „auzi”, am decis ca fiecare echipă să aibă aceeași sarcină, dar să lucreze fiecare independent, iar la urmă să aflăm cine a transpus pe o frunză de smarald cele mai lichide mistere ale pădurii. Am cules flori, am cunoscut leurda, am văzut broscuțele roșii de pădure, fluturi, bondari… am „măsurat” copacii… N-am putut respira ecoul, foșnetul frunzelor, adierea vântului, zumzetul albinelor, sunetul crengilor rupte sub pașii noștri, cântecele păsărelelor, deși am încercat.
În acel moment sustras cunoașterii omului, am spus că ceea ce am văzut nu putea fi decât copia palidă a unui original care ne-a determinat să căutăm întrebări, să cerem răspunsuri, să ne transpunem, dar mai ales în natură, pentru că acolo puteam spune că am ajuns la apoteoza trăirilor și să ne dorim să fim ancorați în dansul supralumesc al naturii prin simple activități ce vor fi focul ce trebuie întreținut, astfel încât natura să fie un melanj al feței dublate ce curge pe sub pleoape. Am dat aripi unei risipe de culori prin copacii plantați cu migală, prin strângerea deșeurilor ce se încăpățânau să persiste cu nonșalanță în inima naturii ca un ciob de sticlă, prin măturarea indiferenței și a neglijenței, toate aceste idei ascunzându-se sub chipul alb ce rivaliza cu doi ochi negri ca două eleștee luminoase, adânci, ai doamnei profesoare.
După două decenii, în anul 1990, peste 200 de milioane de oameni din 141 de țări au transformat Ziua Pământului într-o manifestare de amploare în istoria omenirii, prin alăturarea lor în dorința de a milita pentru un viitor mai bun al planetei noastre.
Patrula „Ștefaniștii” – clasa a X-a F
CN „Ștefan cel Mare” Suceava
