Clădirea în care se află astăzi Palatul de Justiție Suceava, construită la sfârșitul secolului XIX, în perioada stăpânirii austriece, are o istorie lungă și puțin cunoscută. Zeci de ani această clădire a fost închisoare, iar zidurile ei ascund un trecut negru, un trecut al unor suferințe greu de înțeles de generațiile de azi. În celulele închisorii și mai ales în camerele de anchetă de la subsol, care adăpostesc astăzi arhivele instanțelor, s-au consumat drame cumplite. S-a întâmplat la sfârșitul anilor ’40 și la începutul anilor ’50 ai secolului trecut. O perioadă cumplită, în care suferința și moartea, în formele ei cele mai groaznice, au lovit în plin oameni „vinovați” că nu au acceptat regimul comunist și care ulterior, până în 1989, aproape că a fost ștearsă cu buretele din istorie.
Închisoare de drept comun încă din perioada interbelică
Închisoarea de la Suceava a fost una de drept comun încă din perioada interbelică. Clădirea era împrejmuită cu un gard și avea curte interioară.
Până în 1947 regimul de detenție de la închisoarea din Suceava a fost unul normal pentru acea perioadă, pentru deținuții de drept comun. Singurii deținuți politici erau legionarii arestați încă din perioada regimului Antonescu.
Despre închisoarea de la Suceava și despre regimul de detenție exterminator din primii ani de după instaurarea regimului comunist s-a scris extrem de puțin, existând doar câteva mărturii scrise, secvențiale, ale celor care au fost închiși anumite perioade de timp aici ca deținuți politici. Puținele mărturii rămase de la cei care au trecut pe la închisoarea din Suceava stârnesc fiori în orice ființă umană. Nimic nu era mai grav decât să fii deținut politic imediat după instaurarea regimului comunist.
Sute de tineri din toată Moldova, aduși la închisoarea de la Suceava
Din 1947-1948 a început prigoana împotriva celor care nu acceptau regimul comunist și automat au apărut închisorile pentru deținuți politici. Conform informațiilor existente, în scurt timp regimul de detenție de la Suceava a devenit foarte aspru, iar contactul cu exteriorul a fost treptat interzis. La închisoarea de la Suceava au fost aduși tineri din toată Moldova, cei mai mulți dintre ei studenți. Unii dintre ei erau legionari, alții se declarau în continuare membri ai unor partide interzise: PNȚ sau PNL.
Conform informațiilor destul de contradictorii, în 1948, închisoarea de la Suceava grupa 600-700 de deținuți.
Numeroși tineri care s-au ridicat în acea perioadă împotriva comuniștilor au suferit torturi groaznice, iar mulți dintre ei au și murit. Deținuții politici, „trădătorii de țară”, „chiaburii” sau „bandiții”, cum îi numeau comuniștii, mureau în urma supliciilor la care erau supuși.
Curtea interioară a închisorii și groapa comună, în parcul „Trei Bărboși” de astăzi
Într-o perioadă, cei care mureau erau îngropați în apropiere de clădirea închisorii.
Lectorul univ. dr. Radu Florian Bruja, profesor la Facultatea de Istorie din cadrul Universității „Ștefan cel Mare” Suceava, unul dintre specialiștii în istoria contemporană a României care s-au aplecat asupra studiului a ceea ce au însemnat închisorile comuniste exterminatoare din primii ani ai instaurării regimului, precizează: “În Suceava au existat cel puțin cinci gropi comune ale deținuților, morți în timpul anchetelor. Una dintre ele a fost în curtea interioară a fostei închisori, undeva la 10-15 metri în spatele celor trei statui care dau supranumele parcului «Trei Bărboși». Pe atunci,închisoarea de la Suceava avea o curte interioară care, în mare, era pe amplasamentul parcului de astăzi. În Penitenciarul Suceava se efectuau anchetele Securității, care de regulă durau în jur de un an de zile, după care deținuții erau repartizați celorlalte închisori ale spațiului concentraționar românesc. Cei care nu au supraviețuit torturilor din timpul anchetelor erau aruncați în secret în aceste gropi. Ceea ce face și mai înfiorătoare închisoarea de la Suceava este faptul că aici și-au făcut «ucenicia» grupurile lui Bogdanovici și Țurcanu, care au început procesul reeducării deținuților politici, care a generat ulterior fenomenul Pitești – cea mai sumbră pagină a regimului concentraționar din România”.
La 90 de ani, refuză să-și mai aducă aminte ce a îndurat în închisoarea de la Suceava
După numeroase eforturi am reușit să dăm de doi deținuți politici care au fost închiși la Suceava și încă mai sunt în viață.
Unul dintre ei este fălticeneanul Eugen Dimitriu, care s-a făcut remarcat de-a lungul timpului ca publicist, scriitor, traducător, muzeograf și cercetător, fiind membru al Uniunii Scriitorilor din România. Aflat în pragul împlinirii vârstei de 90 de ani, Eugen Dimitriu a fost deținut politic și a trecut pe la închisorile cele mai grele ale vremii. Eugen Dimitriu a fost închis și la Suceava, timp de aproape un an de zile, în perioada 1948-1949. Bătrânul ne-a primit cu amabilitate la el acasă, a vorbit cu noi, însă, în ciuda insistențelor noastre, nu a vrut să intre în detalii despre închisoarea din Suceava.
Deținuții politici și vinovăția perpetuă
Mărturiile sale, pe care de altfel a evitat să le facă tot timpul, ne-ar fi fost de mare ajutor și ar fi adus o serie de informații în plus despre fosta închisoare de la Suceava. Eugen Dimitriu nu poate fi arătat însă cu degetul sub nici o formă pentru că nu vrea să-și aducă aminte de coșmarul din închisorile comuniste.
Amintirea chinului din acei ani îi provoacă o stare de rău, ne-a mărturisit bătrânul, cu atât mai mult acum, la o vârstă atât de înaintată. A preferat și preferă în continuare să nu-și aducă aminte. Eugen Dimitriu ne-a dat și o temă de meditație interesantă, pe care a trăit-o pe propria piele: „vinovăția perpetuă” pe care a îndurat-o în timpul regimului comunist. Ispășirea unei condamnări la ani grei de închisoare nu a fost suficientă și a continuat să fie urmărit și persecutat de comuniști și după eliberare.
Astăzi la 92 de ani, deținut la închisoarea din Suceava în 1941
Un alt fost deținut politic este suceveanul Mihai Sireteanu. Acum în vârstă de 92 de ani, el a fost închis în 1941, în perioada arestărilor masive împotriva legionarilor. Conform propriilor mărturisiri, Mihai Sireteanu a stat la închisoarea de la Suceava doar o lună de zile, din septembrie 1941 până în octombrie 1941. Au urmat apoi multe alte închisori din țară. Nici cu Mihai Sireteanu nu am putut din păcate să intrăm în detalii legate de închisoarea de la Suceava, în principal din cauza problemelor de sănătate inerente vârstei.
Povestea lui „Chiaburu americanu”, deținut închis la Suceava
Dacă martori direcți ai regimului de detenție exterminator de la închisoarea din Suceava mai sunt foarte puțini, urmași ai acestora care pot povesti ca martori indirecți sunt încă suficienți.
Unul dintre ei este Dumitru Moldovan și are 82 de ani. Povestea sa este una dramatică în condițiile în care tatăl său a murit la scurt timp după ce a ieșit din închisoare. Coșmarul său și al întregii familii a avut un singur nume: comuniștii. Totul a început de la tatăl său, Constantin Moldovan, născut în 1891.
Instaurarea comunismului l-a prins pe Constantin Moldovan, din Stupca, actuala comună Ciprian Porumbescu, cu mult pământ, peste zece hectare, și cu 11 ani petrecuți în America. „Chiaburu americanu”, așa îi spuneau oamenii din sat. Automat, un astfel de om nu a fost văzut deloc cu ochi buni de noua putere. Pecetea de „chiabur” și personalitatea puternică, aceasta a fost combinația care avea să distrugă familia Moldovan, iar pe capul familiei să-l bage în pământ.
A murit când a ieșit din închisoare, însă comuniștii l-au căutat și în mormânt
În 1949, Constantin Moldovan a fost ridicat de securiști pentru nesupunere și aruncat într-o celulă din închisoarea de la Suceava.
Fiul său Dumitru Moldovan povestește: „Atunci nu-ți trebuia mai mare batjocură decât să-ți zică lumea chiabur și american”.
„Tata avea 25 de miei. Primarul din Stupca a trimis vorbă tatălui meu să dea doi miei, tăiați și fripți. Tata știa că a muncit cu sudoare și a refuzat să-i dea. L-au arestat și l-au pus sub acuzare că a fost în America și e dușmanul clasei muncitoare. La închisoarea de la Suceava era foarte rău și foarte greu, anchetatorii foarte duri, iar deținuții politici erau tratați ca niște animale. De acolo i s-a tras tatălui meu moartea”, a povestit Dumitru Moldovan.
La puțin timp după eliberare a urmat o a doua arestare, în 1952, și o anchetă la Câmpulung Moldovenesc. Când i s-a dat drumul, Constantin Moldovan era aproape mort.
„Tata a murit în brațele mele, pe 3 ianuarie 1953. La o lună a mai venit o mașină cu securiști, în bătaie de joc, să-l aresteze. «Unde e bărbatul?», a întrebat-o unul pe mama. «Nu e acasă, e dus la grădina aceea sus», le-a spus mama. Au plecat să-l caute și când au ajuns acolo pe deal au găsit cimitirul”, și-a povestit drama Constantin Moldovan.
O familie distrusă de comuniști
Constantin Moldovan a avut doi fii. Pe Dumitru și pe George. Ultimul a fost de profesie medic și a fost la un pas de a fi arestat pentru că a oferit asistență medicală unor dizidenți anticomuniști din Munții Făgăraș. A reușit să fugă în Germania de Vest cu un tren și a mai revenit în România abia după 2000.
Și Dumitru Moldovan, astăzi în vârstă de 82 de ani, a fost anchetat de comuniști și închis câteva luni de zile, în perioada 1962-1963. Ura față de comuniștii care i-au ucis tatăl l-a făcut să scrie un mesaj insultător pe un buletin de vot, la alegerile din 1962, și să refuze înscrierea la colectiv. După ce a fost eliberat, a lucrat ca administrator la Liceul Sanitar până în iunie 1990, când s-a pensionat. A fost tot timpul urmărit și marginalizat, însă susține că a refuzat cu înverșunare orice pact cu comuniștii.
Poetul Vasile Pânzariu, anchetat și torturat la închisoarea din Suceava după ce a pus bazele unui nucleu anticomunist
Închis la Suceava a fost și recent dispărutul poet Vasile Pînzariu, fost deținut politic, care a stat aproape 12 ani în închisoare. Pe când nu împlinise încă 20 de ani, acesta a pus bazele unui nucleu anticomunist și a fost arestat. Identificat drept capul organizației, după o lungă anchetă și odioase torturi, la închisoarea din Suceava, el a fost condamnat la zece de ani de muncă silnică. A îndurat ani grei de detenție, la cele mai grele închisori din ani ’50.
Eliberat și revenit la o viață cât de cât normală, a fost arestat a doua oară, în 1970. De această dată totul i s-a tras de la șase poezii, recitate în cadrul Cenaclului „Nicolae Labiș”. Operele sale au fost considerate împotriva sistemului și a fost condamnat la șase ani de închisoare, pedeapsă din care a executat un an și șase luni, fiind apoi grațiat.
Închisoarea de la Suceava, descrisă de un fost deținut
Dumitru Bordeianu, fost deținut politic, în cartea „Mărturisiri din mlaștina disperării”, descrie închisoarea din Suceava.
„Închisoarea era în formă de pătrat, cu subsol, parter și două etaje, cu curte interioară, iar la exterior cu un gard de scânduri înalt de patru metri și, tot la cinzeci de metri, câte un prepeleac, cu un soldat cu armă automată”.
Dumitru Bordeianu mai descrie în cartea sa condițiile din celule, mizere inclusiv pentru standardele vremii de atunci.
„Celulele erau prevăzute, în dreapta și în stânga intrării, cu tinetele pentru necesități și apă, de fapt niște putini variabile ca mărime în funcție de celulă. În aceste condiții, principala problemă a viețuirii consta în persistența mirosului de fecale”.
„Erau aduși pe brațe, în celulă, vineți, cu tălpile zdrobite. (…) Era o atmosferă infernală”
Anchetele se desfășurau la parterul închisorii, unde circa 30 de celule fuseseră amenajate ca birouri pentru șefii anchetelor și camere de anchete, pentru anchetatori.
Anchetele aveau loc noaptea, după model sovietic și erau uneori atât de dure încât deținuții erau aduși în celule cu targa.
Iată cum relatează un fost deținut politic, în cartea „Reeducarea în România comunistă” scrisă de Mircea Stănescu, atmosfera din închisoarea de la Suceava: „Acolo, la Suceava, au urmat anchetele, într-o atmosferă infernală, de nu te puteai odihni noaptea de răcnetele femeilor care erau bătute, anchetate, de țipetele celor torturați, de cei care erau aduși pe brațe în celulă, vineți, cu tălpile zdrobite. (…) Era o atmosferă infernală.”
Bătaia în închisoarea din Suceava
Oamenii erau bătuți cu vâna de bou, cu cravașa, biciul și ciomagul. Deținuții erau legați de mâini și de picioare de un ciomag și suspendați, astfel încât, prin rotire, tălpile și fesele erau expuse, iar omul nu se putea mișca.
La tălpi bătaia se făcea cu ciomagul,loviturile fiind resimțite în ceafă.
La început anchetatorii băteau și la pielea goală, apoi, din cauza multitudinii rănilor, puneau peste piele un cearșaf ud, pentru ca tortura să poată fi reluată.
Ce mai amintește azi de închisoarea de la Suceava
De închisoarea de la Suceava astăzi mai amintește o placă memorială aflată pe partea din spate a clădirii Palatului de Justiție și o troiță la care, periodic, se depun coroane de flori și se țin slujbe de pomenire.
Slujbele de pomenire sunt organizate de cele mai multe ori de Asociația Foștilor Deținuți Politici, filiala Suceava, condusă de Alexandru Jaucă, și el fost deținut politic.
Pe placa memorială de pe Palatul de Justiție scrie: „Aici, în această clădire, au fost schingiuiți și martirizați unii dintre cei mai buni fii ai neamului românesc care s-au jertfit pentru libertate luptând împotriva comunismului”.
Câteva cuvinte pe lângă care nu ar trebui să trecem indiferenți. În timp ce astăzi principiile, patriotismul, dragostea de țară par noțiuni depășite, nu foarte mult în trecut au existat și oameni care au preferat să moară pentru ideile lor, pentru principiile lor și pentru cuvântul dat camarazilor de luptă împotriva comunismului.
Deținut lăsat fără apă și mâncare și apoi „servit” cu un pește în saramură
O altă metodă de tortură este descrisă de Mihai Pușcașu, un botoșănean care a fost anchetat la închisoarea de la Suceava. El a descris în cartea sa „Mărturii din iadul închisorilor comuniste” cum securiștii de la Suceava l-au aruncat într-o celulă și nu i-au dat nici apă și nici mâncare timp de câteva zile, pentru a-l sili să-i divulge pe „complicii” săi în acțiunile anticomuniste.
La un moment dat, după câteva zile fără apă și mâncare, în celulă i s-a adus un pește. Înfometat, Pușcașu a căzut în capcană și a mâncat peștele, care era în saramură. În scurt timp setea a devenit insuportabilă. Salvarea acestuia, povestește Pușcașu în cartea sa, a fost un jandarm, care i-a adus pe ascuns apă și l-a scăpat de cumplita tortură. „Jandarmul Neculai”, așa și-l aduce aminte Pușcașu, care de altfel i-a dedicat și un capitol în cartea sa, mulțumindu-i pentru că a reușit să fie om, deși era de cealaltă parte a baricadei.
Modul înfiorător în care trei securiști băteau un deținut
Neculai Popa, fost deținut politic, descrie în cartea „Coborârea în iad” cum a fost bătut de trei securiști (Aramă, Octavian Blehan și Danielevici) în închisoarea de la Suceava:
„După ce mi-au scos pantofii din picioare, au început bătaia la tălpi cu ciomagul, apoi cu bastoanele de cauciuc. Ca să nu se audă prea tare gemetele, aveau obiceiul să ne astupe gura cu un ciorap, asemenea unui căluș. Această operațiune se făcea tuturor, având și scopul de umilire a celui anchetat. Când vădeau că picioarele se învinețesc și se umflă, erai dat jos de pe masă și, după ce erai dezlegat, te obligau să alergi prin cameră sau sală, pentru a se pune în mișcare sângele prin țesuturile strivite. În timpul alergării continua bătaia cu ciomagul, cu pumnii și cu picioarele în felul următor: anchetatorii se așezau pe sală sau în cameră, dacă era mai mare, în linie dreaptă sau semicerc, având între ei o distanță de 2-3 metri, iar victima era obligată să alerge prin fața lor. Când începea alergatul, primul anchetator îți dădea o lovitură de picior în burtă sau ficat, cum se nimerea, încât de durere te aplecai fără să vrei în jos, cu mâna la locul unde erai lovit. În timp ce alergai încovoiat de durere, al doilea te lovea cu ciomagul în spate. Iată care erau efectele: în urma loviturii primite încercai să te îndrepți sau chiar să te lași pe spate, timp în care al treilea anchetator îți aplica o nouă lovitură de picior la ficat sau în burtă, care din nou te făcea să te apleci de durere în față, dându-i posibilitatea următorului să te lovească cu ciomagul de-a lungul spatelui. În felul acesta toate loviturile te găseau cu mușchii destinși, fără nici o șansă de a le amortiza”.
Reeducarea de la Suceava, mutată la Pitești, unde torturile nu puteau fi auzite în exterior
Reeducarea din perioada 1948-1949, continuată apoi într-un regim și mai violent la închisoarea de la Pitești, este una dintre petele negre ale închisorii din Suceava. Tineri care s-au ridicat împotriva regimului au fost aduși la închisoarea de la Suceava. Într-o primă fază s-a încercat reeducarea prin metode mai pașnice, iar deținuții care acceptau pactul primeau cărți ideologice, pentru a se „curăța” de trecutul de „bandiți”. În timp, torționarii au constatat că metoda nu este eficientă și mulți deținuți s-au reeducat doar în aparență. S-a trecut la un regim violent, în foarte multe cazuri exterminator. Conform unor mărturii, reeducarea violentă a fost mutată de la Suceava la Pitești, unde închisoarea era în afara orașului. La Suceava, pentru că închisoarea era în oraș, grozăviile care se petreceau în clădire „respirau” în exterior.
