Pălăria popii

Cu emoție nouă, după o oprire în drum spre Putna la Ițcani, reiau o însemnare veche, spre a-i adăuga câteva observații proaspete prilejuite de surpriza aflării pe net a unui film de odinioară recondiționat: „Balada Siberiei” (dacă nu te temi că vei fi taxat drept putinist, și cu ceva răbdare, îl poți afla tastând tvkultura.ru și, mai departe, Сказание о земле Сибирскои). Cine mai știe că-n fosta clădire a gării-vamă Ițcani funcționau, pe vremea învecinării cu Austro-Ungaria, două restaurante, un bufet de peron, o tutungerie, o ceainărie-cofetărie, un chioșc de ziare, o sală de așteptare clasa I, cu tavan pictat și fotolii de pluș, clasa a II-a (mușama) și clasa a III-a (scândură), un spațiu, la ieșire, cu „pervazuri” pentru lustragii, o „stație” pentru trăsuri ș.m.a.
În târgul copilăriei mele, cinematograful se afla tot în clădirea gării, în sălița căruia am devorat sumedenie de filme cu matrosovi sinucigași, nemți fraieri, uciși pe capete de partizani mustăcioși, precum și lungmetraje „demascatoare” de soiul „inginerul sovietic Popov, inventatorul radioului, umilindu-l pe impostorul Marconi”. Filmul era acela care, într-un fel, ne scotea în lume; altfel, n-aveam parte decât de șnurul bifilar al omniprezentului difuzor la care, dimineața la 7, se citea articolul de fond din „Scânteia”. Fix la ora 18 țâșneau niște trâmbițe gâjâite (placa, acul, herzii?) și începea sublima emisiune locală a stației de amplificare…
În anii aceia, proiecția unui film era considerată înainte de orice, act politic ce se cuvine tratat ca atare, așa că iată-l pe operatorul-director-măturător-casier apărând emoționat în fața onor publicului: „Tovarăși și tovarășe, să ne pregătim corespunzător, mâine avem primul film tehnicolor.” Tehnicolor? Târgul a intrat în totală erecție vibratilă: cum facem rost de bilet? Sarcina repartizării echitabile și responsabile a locurilor a fost încredințată Organizației de bază PMR. Secretara OB, tovarășa Shechter, a convocat Biroul, avertizându-l că se află în fața unui „nou aspect al luptei de clasă” și că-i cazul să se dezbată cu maturitate politică, spre a nu scăpa pe listă vreun șmecher de chiabur, ori cine știe ce „fost” înăcrit de gânduri sumbre. Când s-a ajuns la popa Vedeanu, opiniile s-au despărțit: unii că n-ar fi cazul „să dăm nas vârfului de lance al misticismului în profil teritorial”, alții că, dimpotrivă, „n-ar fi rău să vadă și biserica pe ce culmi a ajuns tehnica sovietică.” S-a votat și, cu 3-2, cuvioșia sa a fost miruit cu-n scaun, dar nu și preoteasa („las-că-i povestește el acasă”).
Taică-meu fiind impiegat de mișcare cu șapcă roșie, deci, funcție mare, a obținut două locuri, cu precizarea „să-l ia pe impertinentul ăla mic”, nu și pe mama, recent exclusă din partid pentru epigrama ce-ncepea cu „Stalin, tu mustață bleagă”. A mai intrat pe lista fericiților achizitorul ORACA, șeful depoului, directorul Uzinei de impregnat traverse (cu secretara), cei 11 propagandiști, milițienii, primarul, șoferul Metzak al singurului autobuz Ițcani-Suceava, apoi un lot de fruntași în producție de la Abatorul Burdujeni.
În seara proiecției, operatorul-director a stropit printre scaune cu colonie bulgărească „Lilia”, care, combinată cu eterna putoare de creuzot de la Uzina de impregnat și cu izul de bradolină al podelelor, a înfiripat un ciudat miros industrial-alcov-școală rurală. Taică-meu avea cravată (nu i-o văzusem niciodată), eu, sandale noi, luate „pe puncte”, popa, pălărie de fetru („scoate-o, tovarășe preot, că nu se vede-n fund!”), nevasta achizitorului rochie de lamé, iar celelalte dame fuste din „americă”, material recent apărut, rebotezat apoi „pânză muncitorul”.
După cuvântarea tovarășei Shechter („o nouă și elocventă dovadă a superiorității științei și tehnicii sovietice”) ecranul s-a luminat și a început „Balada Siberiei”. Dacă închid ochii, mai disting și acum câmpul înzăpezit, verdele închis al brazilor, siniliul norilor și buzișoarele roșii ale actriței Malânina. Doamne, de necrezut, ROGVAIV! Revăzând acum străvechea peliculă, nu pot decât să constat că-i o melodramă de doi bani, acceptabil susținută muzical (câteva din cântecele filmului au devenit repede șlagăre). Schematic până la ridicol (rănit în război, pianistul Andrei, ajuns constructor al comunismului în nordul îndepărtat, cântă într-o ceainărie din Arctica unde-i văzut de cine trebuie și devine mare vedetă internațională), filmul a primit în 1948 Premiul Stalin gradul I, impresia copleșitoare produsă de noutatea tehnică (culoarea!) făcând să-i fie trecute cu vederea toate hibele.
Țin minte că, la ieșirea din sală, tot ce vedeam în jur mi se părea cenușiu, urât și posac.