Pâinea și vinul vieții veșnice

Pâinea și vinul, grâul și vița de vie apar în ceremonialul funerar româ¬nesc atât dinainte de creștinism cât, mai ales în cel creștin. În creștinism aceste două elemente au o semnificație deosebită. Mâncând pâinea și bând vinul transformate, în timpul Sfintei Liturghii, în trupul și sângele lui Hristos, creștinul se unește cu Acesta, făcând să crească, în același timp, relațiile dinlăuntrul unității Bisericii ca trup al lui Hristos: „Căci o pâine și un trup suntem cei mulți; căci toți ne împărtășim dintr-o pâine” (I Cor. 10, 17). Mâncând din trupul lui Hristos și bând sângele Lui, creștinul gustă din îm¬părăția Cerurilor încă în viață fiind. Ce mângâiere mai bună putea primi bietul om, neînsemnat ca firul de nisip, dar în același timp depășindu-și micimea prin zborul sufletului sau frământat de neliniști, decât această adevărată „arvună” a vieții de veci, „leac al nemuririi”, atât de mult căutate?
Dogmatica ortodoxă ne spune că au fost alese aceste două alimente de bază ale omului, pâinea și vinul, ca „produse specifice ale priceperii ome¬nești în materie de hrană”. Părintele Stăniloae, însă, explica alegerea pâinii prin aceea ca pâinea adusă la altar se va schimba în Trupul lui Hristos, semnificând viața credincioșilor oferită ca dar lui Hristos, Care se va oferi la rândul său, ca dar suprem. Pâinea este, deci, viața. De aseme¬nea, vinul este îndoit cu apă, alt element natural care duce cu gândul la „apa vie”, la „râul și apa vieții” arătate de înger în Apocalipsă (22, 1-2).
Ion I. Ionică observa că, la începuturile ei, religia creștină a avut o înrăurire asupra vechilor reprezentări populare agrare, făcând asocierea mistică a Mântuitorului cu grâul și vinul, cărora le dăruiește un „nimb de sfințenie singular în lumea vegetală”. În nenumărate colinde care au străbătut veacurile, Iisus Hristos apare ca având caracter de „divinitate a fertilității câmpului”, iar grâul – ca o ipostază a trupului Domnului. De alt¬fel, în Țara Oltului există credința că „în bobul de grâu se vede chipul Domnului Hristos”.
Din făina de grâu și apă se face aluatul, „arhetip al genezei și materie sacră” din care se prepară pâinea și colacul. Aluatul din grâu ne duce cu gân¬dul la „aluatul” din apă și lut, pe care, la începutul timpului, Dumnezeu l-a modelat pentru a face omul și l-a însuflețit suflând viața asupra lui. Tot astfel omul neolitic modelase din lut chipurile divine iar „femeia neolitică a animat divinitatea din lut (figurinele, vasele) și din aluat (pâinea, colacii) arzându-le în cuptor”. Este ușor, deci, de asemănat pâinea cu viața omului și „ciclul ve¬getal al grâului, deschis de sămânța semănată și închis de sămânța recoltată” cu „lacunara formulă a vieții omului: nașterea, căsătoria și moartea”.
În ceremonialul funerar grâul apare sub forma colivei peste care preo¬tul toarnă vin în timpul rugăciunilor, precum și sub forma colacilor care se împart pe tot parcursul evenimentului, „de sufletul mortului”.
Ospețe în zilele de priveghi
La vechii daci, cu o zi înainte de înmormântare, în curtea decedatului avea loc un „festin funerar”, în doi timpi sacri: unul nocturn, în ultima noapte de priveghi, la care participau unchiași mascați, „așezați la o masă lunguiață, unde se ospătau într-o liniște solemnă”, ospăț ce semnifica masa luată de mort împreună cu strămoșii lui divinizați. Cel de-al doilea timp, diurn, avea loc dis – de – dimineață în ziua înmormântării, la el luând parte membrii familiei și reprezentă transfigurarea antropofagiei rituale.
În zilele de priveghi este obiceiul să se bea țuică și vin și se mănâncă: colaci cu brânză, gogoșele, pâine, nuci, ciorbă, fasole, varză. În Dolj se ospătează în toate cele trei zile nopți și trei zile la prânz, seara. De asemenea, după ce se strigă Zorile, se dă câte un colăcel și un pahar de țuică, varză, fasole. Dimineața se dă de mâncare „ce are prin casă”, femeii care tămâie cu ciob. (Pr. prof. dr. IOAN STANCU)