Pâinea noastră…

Pur și simplu nu pot să cred că mănânc pâine congelată plămădită „afară” și dezghețată în mult suferitoarea Românie! Pământ, trudă și grâu românesc, pâine… de import? Dacă-i pe-așa, și pita noastră cea de toate zilele ne-o îngheață alții, apoi înseamnă că s-au zăpăcit temeiuri strămoșești. Am învățat încă din copilărie că pâinea-i sfântă. Iaca, sfințenie congelată adusă din import cu camioane frigorifice! Românii nici pâine nu-s în stare să-și coacă singuri? Altfel, rafturile-s ornate cu tot ce-ai pofti. Pâine Graham. Pâine cu secară. Pâine toast. Pâine neagră (vorba vine). Pâine feliată (că ne doare mâna s-o tăiem cu cuțitul!). Pâine cu semințe. Pâine nu știu cum. Toate la un loc abia amintind adevăratul gust al pâinii noastre cea de toate zilele. Dar poate mă-nșel. Poate de vină-s simțurile noastre, care, îmbătrânind, dau semnale false. Cu siguranță însă, aroma pâinii nu mai este aceea de altădată. Un vers evocator al lui Adi Cusin spune, impecabil cadențat, că „Pe o stradă din Suceava mirosea a mere coapte”. Cu tot Rădășeniul, cele mai multe dintre merele lustruite de la Kaufland sunt importate! Am avut sentimentul reîntâlnirii cu târgul copilăriei adulmecând, în prag de Paște, pe-o străduță din Ițcani, abur de pâine coaptă-n casă. Nu știu cine și, mai ales, de ce, își complică viața în 2021 cu frământatul, cu dospitul, cu vegherea cuptorului, în loc să și-o procure, simplu și comod, ambalată-n țiplă. Ori barem s-o meremetisească (precum nevastă-mea) la sculele electronice care piuie și țiue informându-te conștiincios că, iaca, pâinea după rețeta A-3 e gata… Pe o stradă din Suceava, unde mirosea cândva a pâine coaptă, am căutat, din ochi, urma vechii brutării – nici vorbă, s-a mistuit. Pe vremea aceea, pâinea (neagră – unicul sortiment!) pe cartelă costa doi lei. Mama mă trimitea s-o cumpăr de la brutăria de lângă gară. Toate, la Ițcani se aflau la gară sau lângă gară, unde aștepta șirul negru de trăsuri – cinematograful, chioșcul de ziare de unde luam „Zori Noi”, parcul, brutăria – ori, la bariera cfr, frizeria unde oficia maestrul Simcălă, Alimentara, maghernița în care se vindeau nasturi și papiote, Stația de radioficare, covrigăria, căruciorul cu înghețată…Puștăraia își făcea veacul ronțăind semințe la barieră. Nici bariera nu mai este: acolo se poticneau căruțele și puținele mașini: ori trecea vreun tren, ori făcea manevră locomotiva cu hornul ca o mânătarcă (cine știe în ce făptură oțelită s-o fi întrupat după ce a făcut bulbuci în oala de turnare…) Înșfăcam pâinea rotundă, grea, aburindă, aromitoare, și, până la colțul bisericii, îi „tundeam” franjurii crocanți. Acasă, ajungeam cu ea pe trei sferturi. Încasam cuvenita muștruluială de la maică-mea și, a doua zi, se întâmpla la fel. Avea un miez nemaipomenită pâinea aceea neagră a anilor ’47; darămite coaja! N-aș crede că brutarii locului (locației – se spune acum) dețineau cine știe ce rețetă secretă, nici că grâul era mai breaz și mai mașcat. Probabil că pofta (ca să nu zic foamea) era alta atunci. Ori, cine știe, poate papilele noastre gustative, încă ne-uzate și ne-pervertite, prospectau mai generos și mai ingenuu pâinea noastră cea de toate zilele. Rar, și de-a dreptul sărbătorește, aveam parte și de câteva rotocoale de salam (de Burdujeni). Visul sus-semnatului, în copilărie, era să mănânce odată și odată salam să se sature. N-a fost să fie – salamul purta ciubote roșii. Am mai încercat, peste ani, să regăsesc gustul mezelurilor „Poiana”. Degeaba. Poate explicația-i aceeași ca-n cazul de mai sus (pâinea), poate că, într-adevăr, preparatele potopite de E-uri, aditivi, conservanți și Dumnezeu mai știe ce s-o fi băgând astăzi în mațul (pardon: membrana) de porc nu mai pot avea savoarea de odinioară. Eram copiii secetei, ai hainelor „pe puncte”, ai marmeladei pe cartelă și ai halvalei festive de anul nou. N-am știut până în studenție cum arată o banană, o portocală. Când, după Festivalul Mondial al Tineretului, s-a rostogolit din gară până-n barieră vestea nemaipomenită („Băăă! Se daubomboaneee!…”), ne-am înșirat cuminți la coadă spre a primi suta de grame de dropsuri văzută și înțeleasă ca ditamai cadou al vremurilor noi. Cei patru kilometri până la liceu îi străbăteam pe jos, cu sandalele-l mână (le încălțam la poarta școlii); în geanta cu caiete duceam și cele două felii de pâine unse cu magiun.Cu toate deliciile europenismului, modernității și… rezilienței, n-o să uit în veci gustul și aroma pâinii de odinioară!