Pâine și circ!

Iar se construiește o scenă în buricul târgului! Iar circulație poticnită, iar bubuială de zuruie ferestrele până târziu în noapte! Drept pentru care și eu reorânduiesc în pagină câteva dintre ideile unui articol publicat cu ani în urmă; nici n-a fost nevoie de prea multe „updatări”, parcă l-am scris azi! Întrebam atunci, întreb și acum: nu vi se pare că-s prea multe festivaluri în țara asta a noastră? Fie vară, fie iarnă, orice săptămână românească este garnisită cu sumedenie de evenimente festivaliere și fiecare târgușor se simte obligat să-și afirme prezența, rezultând un program general mai bogat decât cel al tuturor Țărilor Nordice la un loc! Nașterea festivalului este precedată, de regulă, de o discuție de principii cu edilul-șef: „Dom’ Primar, toate cătunele din jur au câte un Festival, numai noi, nu. Cum să ieșim în față făr-de Festival?” Edilul este încântat de idee; ceva-ceva rețineri are după ce primește răspunsul la întrebarea „Cât costă?”, dar în cele din urmă, cu un oftat, achiesează (altă rimă n-am avut) și iaca, pe plaiul mioritic înmugurește încă un Festival. Câte or fi de toate? Cine să mai știe, fiindcă unele-s cuplate cu „zilele comunei”, altele-s festivaluri în Festivaluri, iar multe nu depășesc, ca răsunet și mediatizare, rangul de eveniment local. Nu-s prea destule? Doar costă! N-am nimic, Doamne ferește, cu dreptul poporului la „circenses”, nu contest efectul educativ al acestor întâlniri cu muzica, portul popular (cât mai este), religia, literatura, sportul, gastronomia, întru totul utile pentru îndulcirea tonusului nației. Dimpotrivă! De altfel, sunt și bune prilejuri pentru instruire și socializare – cam asta a fost și întâia lor misie. Putem coborî originea evenimentului festivalier până-n antichitate, da-i mai lesne să-i așezăm pilduitoarea naștere în epoca formării națiunii americane, când coloniștii stabiliți la zeci de mile unul de celălalt căutau prilejuri să-și întâlnească vecinii. Așa au apărut, în SUA, Festivalul Arahidei, Verzei murate (în patru localități din est și vest), Mărului, Cartofului, Anghinarei, Dovleacului, Bucatelor, Mâncăilor (la Delavare), Fructelor de mare, Mâncărurilor Grecești (Tallassee), Grătarului (Lexington), Biscuitului, Popcornului (Marion), Ciupercilor, Strugurilor, Lintei, Cireșelor, Căpșunilor, Mâncărurilor ușoare, Porcului (Ramoke Chowan), Soiei (Tennesse), alături de mai multe Festivaluri ale Homosexualilor și Lesbienelor (New Jersey), de un pitoresc Festival al… Testiculului ș.m.a. Câtă vreme datează de vreo două secole, au, ca să zic așa, temei legal. Și-n România ar exista nu puține cu rădăcini în vechime, susțin etnologii, dar taman astea-s uitate; copiem, în schimb, pe americani și nu numai că importăm sărbătorile altora, dar, adesea, le și botezăm pompos, în englezește. Dacă cercetezi desfășurătoarele în amănunt (unele primării afișează programele pe net: cam același gen de manifestări în toate, indiferent de titulatură) constați că, în funcție de punga urbei, s-au stratificat două-trei niveluri de participare. La Festivalurile cu moț cântă Patricia Kaas (zice-se, cantatricea ar primi câte 100.000 de euro la orice apariție), la cele de rangul doi se produc vedetele noastre (aproape aceleași nume mereu), iar în cazul așezărilor mai amărâte rămân să încânte publicul talentele locale și județene. Că nu-i Festival, fie al Cartofului, fie al Berii, lipsit de o cântare pentru care Primăria construiește ditamai măgăoaia de scenă, dărâmată sisific a doua zi. Dacă n-avem astfel de evenimente cu certificate de naștere străvechi, există câteva realmente utile și prestigioase, impuse prin calibrul participărilor, frecvență, amploare și ecou – nu numai național: Festivalul „Enescu”, Festivalul de Teatru de la Sibiu, „Cerbul de Aur” (iată-l „redivivus” după 50 de ani!) și alte zece-douăzeci justificate prin originalitate și specific haios (în partea noastră de țară, Festivalul Usturoiului, al Păstrăvului, al Hribului – mai ales că-i an cu hribi!…) urmate de sumedenia mărunțișurilor costisitoare. Rămas în propriul siaj de Capitală Culturală Europeană, Sibiul deține, fie și doar numeric, recordul, copleșind cu invitații aproape cotidiene. Te întrebi dacă în orașul de pe Cibin se mai și muncește, fiindcă zi-noapte-i Festival! A apărut și bănoasa meserie de „organizator festivaluri”, Primăria nu trebuie să-și mai bată capul, se dă un telefon și maestrul de ceremonii dirijează pe computer circulația vedetelor: Leșe la Brăila, Fuego la Carei, săptămâna viitoare, invers. N-ai Festival, nu exiști pe harta României! Dac-ar socoti cineva câte parale au costat în total, s-ar vedea că reprezintă mulți kilometri de autostradă! Încă o dată: să fie festivaluri, c-avem nevoie de distracție în meniul cotidian și nația vrea să se destindă după împilările crizei și tensionata harababură politică. Da-ntr-o țară calică, în care se muncește pe sponci, proliferarea de moft a distracției costisitoare e tichia de mărgăritar. Mai potoliți-vă! La muncă!