„Paginile se dizolvau…”

Conferențiară la Universitatea basarabeană din Bălți, Diana Vrabie se declară sedusă de orașul Iași, un „Oxford românesc” unde „s-a simțit totdeauna ca acasă” și căruia îi dedică o carte destul de singulară în peisajul nostru editorial – „Imaginea Iașilor în presa interbelică ieșeană”. De regulă, o astfel de cercetare arhivistică este apăsat dedicată, prin „traficul de superlative și selectarea filantropică a textelor”, orașului în care viețuiește autorul. Altfel, poate fi suspectată ca mică trădare față de urbea natală, cu atât mai mult cu cât gestul editorial, în cazul nostru, este consacrat unui oraș „străin”, aflat dincolo de granița politică a „țărișoarei” – dar dintotdeauna înlăuntrul frontierelor spiritualității românești.
Motivația seducției: „Eden estetic și intimist, Iașul și-a depășit în timp limitele ontologice, devenind o metaforă, un sugestiv simbol al antinomiilor, un cochet supra-personaj”. Ca să-i deslușească ființa în articulațiile ei esențiale, Diana Vrabie a întreprins o incursiune deloc comodă în depozitele bibliotecilor, răsfoind pagină cu pagină gazete uitate, unele de nimeni atinse în ultimele 7-8 decenii. În care a aflat, alături de semnături ce azi nu mai spun nimic, nume rezonante ale unor colaboratori de prestigiu, de la G. Călinescu la M. Sadoveanu, de la Iorga la Ionel Teodoreanu, de la Demostene Botez la Lucia Mantu, Al. Piru, O. Tafrali, Panait Istrati ș.m.a. Câteva dintre respectivele texte au fost ulterior valorificate de autori prin includere în diverse antologii și cărți de memorialistică, dar majoritatea, inedite, ar fi fost condamnate la veșnică recluziune bibliotecară dacă merituoasa prestație a universitarei basarabene nu le-ar fi mijlocit grațierea. Mai ales că „unele pagini de ziare se dizolvau la atingere din cauza vechimii” – au prins, așadar, un ultim tren către Gun Hill-ul interesului contemporaneității.
Nu numai de autori de care pur și simplu n-am auzit până acum, dar și despre gazete ieșene practic necunoscute afli din cartea recent editată la „Junimea”, selecția textelor antologate propunându-și să „proiecteze în chip firesc profilul unui Iași al festinului cultural, dar și al decăderii sale triste, consecință a Micii Unirii”. Mai mult sau mai puțin cunoscute vor fi fost publicațiile „Lumea”, „Însemnări ieșene”, „Jurnalul literar”; cine să fi auzit, darămite să fi parcurs, filele gazetelor și revistelor intitulate „Complex artistic-literar”, „Omul liber”, „Orașul nostru”, „Caradașca”, „Iașul” ș.a.? De unde și interesul cititorului de azi, surprins să afle atât de diverse dezbateri de idei, dar și mărunte ciondăneli electorale rezonând cumva și acum. Cum ar fi fantasmagoria denumirilor din trama stradală. „Numele străzii mele e prea poetic, prea sonor, prea frumos – scrie Titus Hotnog – de aceea nici un birjar n-a reușit să-l memorizeze”. Îl înțeleg foarte bine, fiindcă locuiesc pe strada ce poartă numele unui strălucit universitar ieșean de altă dată, Orest Tafrali – și care devine, în uzul curent, cel mai adesea Trafali, dar și Tafruli, Tufali, ori, simplu, Tufli – dacă nu cumva trimiterea poștală nu se va întoarce cu mențiunea „destinație necunoscută”. Aș zice că nu-i nici o pagubă, ba-i chiar datorie să păstrăm vechile denumiri, pentru că temeiul lor vine de departe (instructivă poate fi lectura serialului „Misterele onomastice ale Iașului”, semnat de Mircea Ciubotaru în „Cronica veche”).
Sigur, azi toate s-au schimbat. Sistematizarea a mai dres din știrbiturile ulițelor, unde, cândva, „casele de pe trotuar aveau aerul că au angajat un cadril cu cele de peste drum, unele pornind cu îndrăzneală înainte, altele pășind cu sfială înapoi”. Dar nu atât chestiunile edilitare ocupau prim-planul gazetelor ieșene dintre cele două războaie mondiale, ci mai ales rememorarea unui „a fost odată” nostalgic, continuată cu dezbateri privind destinul „Iașului etern”. Călinescu deplângea fixațiile turistice păguboase: „Aici a băut Creangă, aici a băut Eminescu; nimeni nu zice: aici s-a format cutare idee, aici s-a scris cutare poezie. I s-a făcut Iașului o greșită reputație de oraș mahmur”… Tema nedreptățirii orașului rămas după mutarea capitalei la București, doar cu două drumuri, unul spre gară, al doilea către cimitirul „Eternitatea”, și acelea menite să le potopească troscotul, revine chiar de obsesiv, însoțită de comentarii privind neglijarea cronică a Iașului de către autoritățile centrale, subiect cât se poate de actual și acum. Voi reveni asupra acestei interesante cărți în tableta ce urmează.