Tizul Eroului Bucovinei, câmpulungeanul Ioan Grămadă, mare colecționar de artă tradițională românească, dar nu numai, surprinde și cu o carte de amintiri, excelent sintetizată, în prefață, de profesorul Valeriu Maricari („Ioan Grămadă și-a conceput lucrarea ca o poveste a vieții sale de om și de pasionat colecționar de opere de artă”, dovedind că „are și talent în ale scrisului, talent de povestitor”).
24 de secvențe de viață și tot atâtea personalități
În cartea colecționarului câmpulungean există 24 de secvențe de viață și tot atâtea personalități reale, începând cu tatăl său, Nicolai Grămadă, care-i întâmpinase ivirea pe lume cu un proverb rusesc, „Pace noului venit!”, și sfârșind, din punctul meu de vedere sentimental, cu Mircea Motrici, pe când Mircea avertiza, prin „Lacrima cerului”, cum că doar „Clopotele vor măsura / Cu fiecare dangăt / Veacul din care venim / Secunda în care plecăm”.
Iar portretul duios pe care îl face lui Motrici („Avea un suflet mare, care cred că era direct proporțional cu înălțimea sa”), redimensionat și în plan reportericesc („Va veni o clipă când pe drumurile voievodale, pe care am călătorit aproape o viață, mă voi înălța la cer”), și în plan liric („Așa-i rânduiala lumii / Unii urcă spre cer / Alții răsar pe pământ / Legănând timpul / În cântec de dor”), probează un spirit critic elevat, Ioan Grămadă, printre altele și mare culegător de vorbe înțelepte, selectând din munții de cărți citite doar înșiruirile de cuvinte cu rol semnificant pentru trăirile sale, o parte din aceste adevărate aforisme, dar nepublicate ca atare, beneficiind de atenționare și îndemnând la luare aminte.
De exemplu, spunea Constantin Morariu, autorul primei proze moderne din Bucovina, „Piramida cu pigmei”, dar și al mai multor studii despre istoria învățământului românesc în provincia noastră, că „nimic pe lume nu-i poate da omului atâta putere și noroc – ca școala”, iar Ioan Grămadă folosește acest citat drept motto, atunci când recreează imaginea primilor săi dascăli, doamna învățătoare Victoria Mangiurea („Era o doamnă înaltă, uscățivă, cam între două vârste, cu o privire mai întâi severă, dar din care izvora un zâmbet de blândețe și liniște sufletească”) și domnul director școlar Ilie Mangiurea („pe care îl asemuiam cu dascălii din amintirile lui Creangă și Sadoveanu”).
„Oameni și locuri din Câmpulung, întâmplări și peripeții nostime, toate evocate de autor cu măiestrie și har”
În general, citatele folosite de Ioan Grămadă nu au rolul de a impresiona, pentru că erudiția domniei sale este reală, nu de suprafață, ci rolul de a sintetiza narațiunea pe care fiecare citat o precede, pilduitor, în acest sens, fiind citatul, semnat de Claudia S. Stoicescu, drept sinteză a capitolului despre „Inaugurarea oficială a colecției etnografice”, citat în care se spune că „un muzeu este aidoma unui album de familie, al propriei noastre familii, în care ne vedem străbunii pentru prima oară, acei oameni despre care am auzit povestindu-se, dar pe care nu i-am cunoscut, prieteni și locuri pe care le-am uitat și, de ce nu?, chiar pe noi, la vârsta primilor pași ori a primelor iubiri”. Nu lipsesc, desigur, nici citatele din personalități notorii ale culturii universale, precum Montesquieu („Nu cer de la patria mea nici venituri, nici onoruri, nici distincții; mă simt pe deplin recompensat pentru aerul pe care îl respir și pacea pe care o apăr”) sau Camus („Călătorim pentru a ne cultiva, dacă înțelegem prin cultură exersarea celui mai intim simț al nostru, și anume cel al eternității”), Creangă („Stau câteodată și-mi aduc aminte ce vremi mai erau în părțile noastre, pe când începusem și eu a mă ridica băiețaș la casa părinților mei”) sau Brâncuși („Mi-am făcut din copilărie o rezervă de bucurie pentru întreaga viață”), dar citatele acestea mărturisesc lăuntricul lui Ioan Grămadă, cel care, atunci când a murit Dragoș Vicol, proba și un indiscutabil talent poeticesc, scriind, atunci, „în pline sărbători de iarnă”: „Parcă ai plecat în colind / La sfârșit de decembrie / Cu florile dalbe, / Cerbul singuratic / Își clătina spre cer coarnele”.
În cartea tizului Eroului Bucovinei, rubedenia lui câmpulungeană, Ioan Grămadă (poruncea bunicul: „Să-i pui tot numele Ion, căci grămădească a fost familia noastră și tot așa să rămâie!”), există, așa cum subliniază Valeriu Maricari, „oameni și locuri din Câmpulung, întâmplări și peripeții nostime, toate evocate de autor cu măiestrie și har”.
Iar crezul autorului („cel mai important lucru nu este în cât timp ai scris o carte, ci cât timp ai purtat-o în sufletul și inima ta”) o recomandă drept ceea ce și este, adică povestea unui om adevărat, cu o viață deplină.
