Nu cred să se mai fi întâmplat în literatura universală ca un scriitor să fi finalizat o carte la 98 de ani, după o viață clocotitoare, marcată de două războaie mondiale, de șapte ani de periculoasă bejenie prin singurătatea vrăjmașă a munților, de o condamnare la moarte și de ani nesfârșiți de temniță grea. Nici n-ar fi putut supraviețui nimeni acestor avalanșe de încercări ale vieții, iar dacă ar fi supraviețuit, n-ar mai fi avut și puterea de a-și mai încununa viața cu ctitorii spirituale, biserici, troițe și cărți.
O face, însă, cu inexplicabila forță, pe care ți-o poate da doar biserica din măruntaiele Rarăului, despre care se face referire și trăire în paginile care urmează, mândrul răzeș bucovinean George Ungureanu, Martir al Spiritualității Românești din Bucovina, cu certificat semnat, în numele Bucovinei, de către liderii Consiliului Județean Suceava, domnii Gheorghe Flutur și Vasile Ilie, și înmânat mult prea vrednicului George Ungureanu, anul trecut, cu ocazia Comemorării Arderii Cărților Bucovinei, genocid cultural, înfăptuit în curtea interioară a închisorii din Suceava, în vara anului 1952.
Un roman istoric în cel mai propice înțeles al cuvântului
George Ungureanu este unul dintre românii care au trăit demn, susținut de o interesantă filozofie lăuntrică, în parte religioasă, în parte mistică, și tocmai de aceea netemător de moarte, și tocmai de aceea ctitor responsabil, inclusiv de cărți ale memoriei, în care harul lui scriitoricesc, identificat de Geo Bogza, a fost ignorat, ulterior, din pricina neașteptatei condamnări la moarte, care pedepsea, în fond, refuzul lui George Ungureanu de a se lăsa recrutat ca ofițer de securitate.
George Ungureanu, cel care, în copilărie, îl întâmpina în gara din Câmpulung Moldovenesc, împreună cu legendarul poet bucovinean George Voevidca pe și mai legendarul scriitor ardelean Liviu Rebreanu, George Ungureanu, care s-a bucurat, în adolescență și după aceea, de prietenia înțeleaptă a filosofului Alexandru Bogza, George Ungureanu, care a cunoscut, de-a lungul întregii sale vieți, mari personalități culturale și istorice ale neamului românesc, se dezvăluie în paginile acestei cărți inedite el însuși drept carte vie, în care au fost cioplite întâmplări și personaje exemplare. Iar personaje exemplare sunt, în opinia mea, și anonimii Obcinilor Bucovinene, precum Vasile Porcilescu, cel căruia, după șaisprezece ani de cătăniei, împăratul Franz Iosif i-a „strâns mâna, ca un prieten”, colegul de liceu Temistocle Redlov , generosul profesor de limba franceză, Ștefan Cantemir, colonelul Ioan Nemțeanu, de la Regimentul 16 infanterie Fălticeni, colegul de celulă, profesor universitar Alexandru Mironescu, stră-strănepot al lui Mihai Viteazul, Ioș Gavril, gospodar ungur din Boroșneul Mare, Neculai a lui Zaharia Boriceanu din dealul Lădăutului, toate cele trei soții ale sale, de două dintre ele despărțindu-l securitatea, mama, tatăl, fratele Petru și fiecare alt personaj al acestei cărți, mai puțin mareșalul Antonescu, pe care, de altfel, George Ungureanu l-a cunoscut, și alte câteva personaje asemănătoare.
Cartea lui George Ungureanu este plină de personaje uimitoare, excelent schițate, care însuflețesc o narațiune amplă, care are logica gândirii filosofice în care l-a inițiat Alexandru Bogza, și care pulsează de întâmplări secundare pilduitoare, cu consecința că, datorită meșteșugului scriitoricesc, „Prin labirintul vieții” nu înseamnă doar o carte memorialistică, ci un roman istoric în cel mai propice înțeles al cuvântului. Un roman al întâmplărilor reale, dar retrăite de un ctitor de biserici, de troițe și de cărți, care a tot rătăcit, vreme de aproape un secol, pe „calea vieții”, pe „calea războiului”, pe „calea temniței” și pe „calea adevărului”, cu alternanțele și interferențele istorice cunoscute sau abia acum dezvăluite.
O istorie obștească bucovineană dureros de reală
George Ungureanu, așa cum susținea și Geo Bogza, care i-a fost prieten pe tot parcursul labirintic al vieții, este un scriitor deplin și profund, și nu doar un povestitor, așa cum s-au grăbit unii să-l catalogheze. Dacă ar fi avut de un dram speranță, dacă s-ar fi găsit cineva care să-i garanteze tipărirea cărților („Camera Zero” a fost finanțată de dr. Doru Vintilescu, din Timișoara, semn că Bucovina este din ce în ce mai pustie), am proba, în paginile care urmează, că George Ungureanu s-ar fi despovărat de operă, încredințându-ne nouă și o istorie obștească bucovineană dureros de reală, dar și o literatură de primă mână. În fond, „Prin labirintul vieții”sale, George Ungureanu a avut dascăli precum Liviu Rebreanu, George Voevidca, Neculai Roșca, Cezar Flamură, Geo Bogza și Alexandru Bogza, iar inițierile au rodit frumos, lipsind doar culegătorul de fructe, care să le așeze frumos pe bolta înstelată de deasupra celor ce se tot rânduiesc din vremelnicie.
