Dincolo de statutul de Martir al Spiritualității Românești din Bucovina, acordat, în numele părții de Bucovina care ne-a mai rămas, de liderii Consiliului Județean Suceava, domnii Gheorghe Flutur și Vasile Ilie, în urmă cu un an, cu ocazia Comemorării Arderii Cărților Bucovinei, comemorare săvârșită pentru prima dată, din 1952, încoace, Eugen Dimitriu, cărturar, publicist, istoric al culturii – cum l-au tot „decretat”, cu zgârcenie și poate că și cu disimulată invidie, toți cei care doreau, în fond, să-i refuze statutul exhaustiv și profund de scriitor – ne întâmpină, în al nouălea deceniu al vieții sale, cu o carte de excepție, „Lumini fălticenene”, în care își valorifică toate calitățile creatoare, de cărturar, de istoric al culturii și de scriitor.
Pledoarie pentru o capodoperă
Cartea aceasta, vestind o alta, aflată în manuscris, „Lumini bucovinene”, este, fără nici o îndoială, o capodoperă, între coperțile ei pulsând tulburător și pururi vie o viață renăscută, viața unei spiritualități singulare, cea fălticeneană, pe care o desprinde din vremelnicie, cu gesturi mistice de grădinar priceput, pentru a o replanta în solul fertil și propice al memoriei. Fertil și propice, deși sunt mulți cei care nu au habar de existența acestui colț pământesc de rai, numit memorie, în care se durează, în cele din urmă, identitatea reală a unei națiuni.
Pelerin prin vremuri, arheolog al spiritului, recuperând, cu migală, vreme de decenii întregi, cioburile neprețuite ale adevăratei existențe românești, Eugen Dimitriu, scriitor înnăscut, care trăiește cuvintele limbii române cu vocație de inițiat, pășește, umăr la umăr, prin curgerea curgerii, alături de corifeii spiritualității noastre, pe urmele fălticenene ale durabilității, și povestește, și intră în dialog cu acele personaje exemplare, și le portretizează cu pâlpâirile luminoase ale sufletului său ostenit, asumându-și, cumva, și destinul tragic al pictorului Aurel Băeșu, cel care a murit sărac, deși încredințase civilizației pământești o adevărată comoară. Prin scrisul lui Eugen Dimitriu, vremurile se întrepătrund, se influențează, se recreează, oferindu-le generațiilor șansa de a-și onora datoriile și față de trecut, și față de viitor, iar transferul acesta fluid de lumină veșnic vie dintr-un veac în celălalt vizează și sublimează chiar și lumea obișnuită, cea aparent cenușie și fără de umbră a existențelor comune, conștientizându-se, astfel, și o istorie comunitară insolită și care merită mai multă atenție, mai multă prețuire. Prin scrisul său de scriitor cu adevărat înzestrat, însetat de trecut și de viitor, Eugen Dimitriu, cel care, în fond, a izbutit să guste din miticul izvor cu apă vie al adevăratei noastre istorii, devine purtătorul de aură distinctă, deși năzuia spre descoperirea cununilor de lumină ale înaintașilor, cununi de lumină care nu contenesc să contureze lumi uitate, care capătă, prin scrisul lui Eugen Dimitriu, și însuflețirea firească, într-o superbă suprapunere de firești însuflețiri.
Expresii ale unui suflet scriitoricesc profund
Eugen Dimitriu, cărturarul, publicistul, istoricul, ba chiar filosoful culturii, este și un scriitor de primă mână, narațiunile lui, în ciuda aparențelor, fiind expresii ale unui suflet scriitoricesc profund, în care mintea, ca depozitar de memorie și de opinie, dă greutate, ba chiar materializează ceea ce, aparent, ține de mistic și de metafizic. Iar dincolo de mistic și de metafizic există realitatea obștească, scoasă din cenușile ei plate și atemporale prin interferări cu „orele astrale” fălticenene, cum ar zice Zweig, cele definite de Eminescu, Creangă, Gorovei, Lovineștii, Cazabanii, Ciurea, Labiș și întreaga pleiadă de creatori, care înveșnicesc, adesea nemeritat, dulcele târg al Fălticenilor. Viața comunitară, ea însăși cenușie, devine, în scrisul lui Eugen Dimitriu, parte a unor existențe exemplare, istoricizându-se și începând să conteze și ca nostalgie, dar și ca sfințenie ciudată și tulburătoare, grație incontestabilului talent scriitoricesc al nonagenarului martir sucevean, un talent inimă și minte, care determină consecința literară.
Eugen Dimitriu, scriitorul sucevean pururi tânăr, risipește „Lumini” asupra contemporaneității noastre și, tocmai de aceea, nu mă sfiiesc să susțin, în vremea încredințării tiparului a unei adevărate trilogii a Luminii, începând cu „Lumini fălticenene”, continuând cu „Lumini bucovinene” și întregind, firesc, tot prin „Lumini”, o indiscutabilă vocație, că opera aceasta, pe care o argumentez sumar, este prima capodoperă suceveană a contemporaneității noastre.
