Ultimul summit european s-a luat din nou la trântă cu cele trei probleme mari din domeniul energiei pe care de aproape doi ani Comisia Europeană încearcă să le împacheteze într-un singur colet: încălzirea globală, securitatea energetică și liberalizarea piețelor energetice europene. Tentativa merită laude, pentru că aceste trei subiecte se leagă într-adevăr între ele. Dar nici efortul de a le uni nu trebuie subestimat. Există suprapuneri, dar și conflicte importante între soluțiile ideale la fiecare dintre ele. Întrucît am fost pe undeva pe la marginea acestui summit, o să încerc să sintetizeze ce am înțeles eu, ca nespecialist, din acest dosar de mare interes.
Problemele astea ne afectează viața mult mai mult decât ceea ce se discută de obicei la asemenea întâlniri la vârf. Pentru a satisface nevoile energetice ale tuturor locuitorilor planetei, peste 40 de ani vom avea nevoie de dublul a ceea ce producem acum. Și asta în timp ce rezervele cunoscute de petrol la nivelul actual de consum mai țin doar vreo 75 de ani. Toate aceste cifre pot fi disputate între experți, dar e destul de clar că problema e serioasă.
Pe aceasta se suprapune o problemă politică nu mai puțin serioasă. Resursele de energie tind să se afle, cu puține excepții, în țări ale căror regimuri politice nu sunt nici democratice, nici pro-occidentale: Rusia și țările musulmane. Rusia a început în mod fățiș de câțiva ani să folosească aceste companii energetice ca Gazprom drept instrumente de influență politică: vecinii apropiați, ca Ucraina sau Moldova, au fost primele victime, dar există amenințări permanente și la adresa restului Europei. Aceste probleme de securitate energetică au început să fie discutate oficial acum un an, când UE a adoptat primul punct de vedere comun pe această temă, dar nu s-a mers prea departe, dat fiind că multe țări europene au politici proprii, foarte diferite între ele și care adesea dăunează intereselor altor state membre.
Exemplul cel mai notoriu este conducta de gaz din Rusia pe sub Marea Baltică, negociată de cancelarul Schroder si acceptată de succesorii săi politici, care scurt-circuitează Polonia și Țările Baltice, ultimele fiind supuse unor hărțuieli constante în ultimii zece ani de către ruși, care le taie gazu’ și petrolul ori de câte ori le vine bine.
La aceste probleme există două tipuri de soluții. Prima vizează câștigarea autonomiei față de Rusia prin mijloace tradiționale, adică aducând alte surse convenționale de energie din zone mai prietenoase pe căi ocolitoare în Europa. Așa este celebrul proiect Nabucco, care se află azi la fel de departe de realizare ca acum zece ani când am auzit prima oară de el, și care ar trebui să aducă gaz din Asia Centrală prin Georgia și Marea Neagră trecând și pe la noi.
Mai realiste decât acest proiect care presupune costuri enorme, construcția unei conducte, câștigarea unor piețe de desfacere, ca Italia, care deja au semnat cu Gazprom pe ani înainte fără nici un fel de scrupule, sau a unor țări de tranzit, ca Ungaria, care deja a aderat la proiectul concurent, al Gazprom, există proiecte mai restrânse, de exemplu construcția unui terminal de gaz lichefiat la Constanța, și deci utilizarea unor căi combinate de transport (tren, vapor) pentru cantități mai mici care ar folosi acest drum alternativ.
Dar simpatia Comisiei Europene nu pare să fie pentru aceste soluții. La presiunea a diferite alianțe, mai ales ONG-uri, Comisia a trecut la măsuri drastice de a-i pedepsi pe marii consumatori de energie, dat fiind că aceștia sunt în același timp și producătorii de dioxid de carbon, agentul principal al încălzirii globale. Așa s-a ajuns la controversata măsură de a introduce cote ambițioase de reducere a emisiilor de carbon, care crește costurile industriilor mari consumatoare europene, măsură atacată în justiție de mai multe țări, printre care și România. Argumentele criticilor acestei măsuri spun că reducerea de către europeni a emisiilor cu circa 20 % nu va servi la nimic, dat fiind că principalii concurenți industriali și mari consumatori, China și India, nu vor reduce deloc, iar americanii foarte puțin. La scală gobală nu se va regăsi astfel nici un efect pozitiv asupra climatului, dar economia europeană, care și așa gâfâie sub costuri mari, va avea de suportat un cost în plus față de concurenții din Asia, competitivitatea ei fiind diminuată. Dar deocamdată nici aceste țări cârcotașe, nici lobbyul industrial nu au reușit să întoarcă decizia comisiei. Industriile de energie alternativă nu sunt nici ele mulțumite, și spun că toată atitudinea CE e praf în ochi, simple declarații care nu vor avea efect. Încercările lor de a introduce pe ordinea de zi a Summitului niște facilități pentru producătorii de energii alternative au eșuat.
Sursele alternative de energie serioase sunt numai cele nucleare, de fapt, unde există o opoziție enormă de la ecologiști. Materialele rășinoase sunt folosite cu succes în Franța, dar puține țări au asemenea resurse, iar biocombustibilul este pur și simplu o prostie, cu un hectar de porumb sau pe acolo poți face echivalentul unui litru de benzină, al cărui cost va fi imens. Sursele alternative de energie pot, la rigoare, înlocui gazul, dar nu combustibilul pentru transport, și acesta e în cel mai mare pericol de epuizare. Și toate prognozele pentru viitor spun că prețurile vor crește enorm.
Soluția Comisiei la această creștere de prețuri este liberalizarea pieței de energie, la care se opune Franța, ca și alte țări unde există monopol de stat al energiei.
Conform acestei soluții, existența a mai mulți operatori în piața de energie între care consumatorul poate să aleagă va duce la reducerea prețurilor. Dincolo de opoziția politică, soluția are și riscuri. Noi, de exemplu, ca să fim primiți în Europa, am făcut pași mari să ne liberalizăm piața de energie. Corupția noastră locală a dus la crearea unei puzderii de intermediari care luau de la stat ieftin și ne vindeau nouă scump. Sau un întreprinzător ca Dinu Patriciu a luat o companie de stat ca Rompetrol și pe urmă a vândut-o tot la stat, dar la un stat din afara UE, Kazahstan. Mi se pare că se desprinde deja o regulă importantă, că poți liberaliza doar într-un stat cu capacitate de reglementare foarte bună, sau riscurile sunt mai mari ca beneficiile.
Eforturile CE sunt foarte mari, dar planurile sale prea ambițioase și încă slab relaționate între ele. România are tot interesul să gândească în acest cadru o politică proprie, pentru că e foarte improbabil că strategiile generale ale Comisiei se pot substitui politicilor locale pentru a rezolva problemele unor țări ca a noastră. De asta cred că ne legăm prea mari speranțe de proiecte ca Nabucco, a căror realizare nu depinde de noi, în loc să colaborăm cu sectorul privat, pentru a crea o strategie mai puțin ambiționată și cu un caracter mai local.
