În vara anului 1982, după un an petrecut ca profesor de desen la școala din satul natal, eram din nou în căutare de lucru în Suceava și prin orășelele din apropiere. Calificarea pe care o aveam atunci, ca absolventă a liceului de arte plastice, nu îmi dădea prea multe șanse să găsesc ceva apropiat de domeniul meu de specialitate pe care nu aveam de gând să-l schimb. Puteam să găsesc ceva doar pe la secțiile de creație din fabrici, la aranjări de vitrine și scris lozinci despre partid sau la pompe funebre, și aici fiind nevoie de simț artistic pentru aranjarea coroanelor. Astfel am ajuns la Rădăuți, la Fabrica de confecții ”Bucovina”. Am fost angajată ca muncitor necalificat, căci nu aveau în schemă altfel de post, urmând să lucrez în secția de creație a fabricii. Acolo, în cadrul colectivului compus din persoane cu pregătire tehnică ce-și desfășurau activitatea preponderent la birou și grupul de muncitoare care lucrau în secție pe mașini de tricotat realizând prototipurile textile, era și un grup atipic: grupul artiștilor.
Aici am nimerit eu și aici l-am întâlnit pe Traian Postolache, Pache cum îi ziceam noi. Trebuie să precizez că în contextul acestui loc mie mi se spunea Gavroche sau, cu o variantă de alint, Gavroșica. Traian era absolvent al Facultății de arte plastice din Iași. De statură medie, dar părând mult mai înalt datorită siluetei sale giacomettiene, cu părul drept ca un paj din miniaturile medievale occidentale, cu mustață scurtă, față osoasă și un ochi fără de lumină – un accident din copilărie! – era o figură pe care o remarcai imediat. Mai târziu, când i-am văzut poza de buletin, făcută în vremea când era student, poză în care avea pletele lungi, căzute pe umeri, i-am asociat chipul său cu paloare celestă cu cel al lui Hyperion căruia îi lipsea din mână doar toiagul „încununat cu trestii”. Era meticulos, meditativ și introvertit, puțin straniu și inadaptat acelui loc zgomotos, tehnicist și cu vălătuci de scame ce proveneau din tricotaje.
Interesant este că, în pofida felului său solitar, avea familie. Cele două fete gemene, dintre care una pe nume Miriam, erau comoara lui. Atunci am aflat că Miriam era numele în aramaică al Maicii Domnului. Faptul că alesese, în pofida parțialului handicap legat de vedere, să se dedice picturii părea puțin paradoxal, dar arăta totodată multă hotărâre. Când era întrebat de curioși cum de făcuse alegerea să fie pictor, răspundea că nu găsește nici o contradicție între condiția sa de pictor și vederea monoculară, întrucât în modernitate pictorul nu mai are ca ideal mimesis-ul și că el își poate exprima eul artistic în pofida parțialului handicap de vedere. Aproape tot timpul citea. Părea că sarcina lui de serviciu este să citească… Cărțile erau de beletristică, filosofie, artă, teologie.
Din grupul artiștilor mai făcea parte Petre Oprea. Petrică îi ziceam noi. Și el avea în jur de treizeci de ani. Mai înalt și mai masiv decât Pache, umblând în haine deschise la culoare, care păreau boierești și neconforme în acel context, vesel, extrovertit, adunând mulți oameni în jur, pus pe glume, pe bancuri și ironii, crea o imagine contrastantă alături de voit-singuraticul Pache. Petrică era poet. Nu știu pe ce post o fi fost angajat – evident nu de poet! – dar el toată ziua, la serviciu, bătea la mașină șlefuind versuri. Dacă nu compunea, atunci citea sau avea un „debate” cultural înflăcărat cu Pache sau cu a noastră colegă Bogdana Rascu. Din câte îmi amintesc, Petrică era angajat acolo oarecum forțat, poate disciplinar – trebuia să aibă un loc de muncă serios! – căci făcuse ceva pușcărie fiind prins, așa zicea el, cu trafic de valută pe vremea când lucra ca barman pe litoral. Unul dintre noii săi prieteni era chiar Nichita Stănescu. Uneori își lua liber de la serviciu câteva zile, aranjând printr-un concediu medical, făcea rost de o damigeană de vin foarte bun și pleca la București. Noi, rămași pe „insula” încețoșată de scame a fabricii unde parcă nu se mai întâmpla nimic, îl așteptam ca pe Ulise să se întoarcă și să ne povestească despre Nichita și lucrurile fabuloase pe care le-a trăit la București.
Bogdana era bucureșteancă dar, după repartiția avută într-un sat din munții Bucovinei, „migrase” și ea la oraș, la mai bine, la fabrica din Rădăuți. Era asemeni lui Pache, absolventă de arte plastice, dar nu recunoșteam la ea mistuirea, neliniștea creativă pe care le vedeam la colegul nostru. Frumoasă ca o madonă renascentistă, feminină și prețioasă părea și ea că descinde dintr-o altă lume. Și ea era străină în universul zgomotoaselor mașini de tricotat. Mi-o amintesc citind la serviciu. Citea ca toți ceilalți, cărți franțuzești sau englezești în original. Cărțile treceau de la unul la altul, iar apoi erau comentate, analizate critic și puse în context cultural. Mi-o mai amintesc apoi îndeplinind și o sarcină solemnă de serviciu constând în coaserea unei carpete cu chipul lui Ceaușescu, cadoul fabricii noastre pentru ziua președintelui țării. Inițial s-a încercat să fie făcut acel portret pe mașinile ”jacquard” din secția noastră de creație dar, cum nu aveam programatori buni, chipul președintelui ieșea cam stâlcit. Tare mi-am dorit atunci să pot sustrage vreun rebut cu care să-mi fac un piept de pulover – aveam 19 ani! – dar nu am putut depăși vigilența șefei de partid care supraveghea atent acțiunea! Nereușindu-se realizarea mecanică a portretului, conducerea fabricii a hotărât ca tabloul să fie făcut manual. Cum Pache a dat din umeri în această acțiune, răspunderea artistică a operei a rămas atârnată de acul și jurubițele de ață ale Bogdanei. Inițial, când ni s-a cerut implicarea pentru a rezolva problema cadoului din 26 ianuarie eu am propus să facem, spre amuzamentul colegilor mei și cu acordul tacit al șefilor mai mici, o lucrare din deșeuri textile. Chiar m-am implicat făcând un colaj cvasi-abstract din piepți de pulovere, craci de pantaloni și alte bucăți textile interesante, dar cum se apropia sorocul predării operei, șefii noștri, cu spirit ludic, dar și cu realism salvator, ne-au solicitat o variantă de cadou mai puțin interpretabilă. Așa a ajuns Bogdana să coasă ochi cu ochi originala carpetă. În final aceasta a fost îmbrăcată într-o ramă sculptată, ovală, de stejar – nici nu se putea altfel! – și transmisă „la centru”.
Cel de-al patrulea personaj al acestei echipe artistice era Dan Daniel. El era cam singurul dintre noi care avea o activitate foarte concretă: scria lozinci, făcea afișe și pavoaza spațiile de prin fabrică. Avea confecționate litere, șabloane cu care improviza imediat o lozincă despre dragostea de partid, muncă și alte adevăruri de necontestat. Daniel avea și el un handicap datorat unui ghinion de după naștere. Moașa îl scăpase din brațe și copilul rămăsese cu o problemă la coloană. Idolul său artistic era, după cum este de așteptat, Toulouse-Lautrec. Se înțelege că nu făcea afișe asemeni idolului său, dar la temperament, niscaiva carismă și dragostea de pahar, existau ceva similitudini. Lui Daniel îi plăcea să facă mici numere de circ bazate pe prestidigitație folosind mingi de ping-pong, jumătăți sau întregi, pe care și le băga în gură sau le punea pe nas. Cocoșat cum era, acest joc îi sporea farmecul.
Se înțelege că acest grup avea mai curând un rol decorativ, căci de fapt nu crea mai nimic. Modelele de pulovere care se executau mai întâi în secția noastră erau copiate după reviste din Occident și marfa aproape toată pleca la export. Muncitoarele noaste copiau performant aceste modele și apoi se trecea la realizarea lor în serie mare. Și seria era mare, în fabrică muncind în jur de două mii de muncitori. Cu noi în birou lucra și soția inginerului-șef, cu care ne înțelegeam foarte bine. Existând acest fir până sus, este de presupus că statutul nostru mai curând parazitar era cunoscut și tolerat de șefii cei mari ai fabricii.
Cum în acea perioadă eram pasionată de caricatură, lucrările mele au ajuns pe biroul directorului fabricii, domnul – tovarășul cum se zicea atunci – Alexandru Lesinschi. Acesta nu s-a supărat cum ar fi făcut un director comunist obișnuit, ba mai mult, m-a încurajat să lucrez, mi-a propus să realizez o expoziție de caricatură și drept răsplată mi-a repartizat spre închiriere o garsonieră a fabricii, ca să nu mai locuiesc pe la gazde și să mă pot concentra pentru examenul de admitere la facultate. Doamne, să-i socotești întreit lui Alexandru Lesinschi aceste fapte bune, căci mare greutate a avut în viața mea binele pe care mi l-a făcut!
Dacă Pache, Petrică și Bogdana creau spectacolul cultural, eu, Daniel și ceilalți colegi de birou eram beneficiarii. Acest grup de artiști a avut o înrâurire mare asupra-mi. Ei mi-au dirijat lecturile, mi-au șlefuit gustul, m-au provocat la introspecție, mi-au fost în acea perioadă mentori. Fiecare din ei a sădit în mine ceva. Bunăoară, dacă Petrică folosea provocarea, bobârnacul ca „metode pedagogice”, Pache fără să-și propună a-mi fi mentor, chiar ignorându-mă, mă făcea astfel foarte atentă la toate mișcările lui, activându-mi „neuronii maimuță”.
Trecuseră câțiva ani de când terminase facultatea și el își tot căuta calea artistică. Această zăbavă a lui era adesea taxată de Petrică. Dar Pache repeta și iar repeta ideea că găsirea propriei poteci artistice este foarte greu de aflat și este mai importantă descoperirea acestei căi decât producția ”artistică” făcută bezmetic doar de dragul făcutului, consumului de culori și de cartoane.
Când i-am văzut primele lucrări am fost contrariată. Nu afișa virtuozitate, forță și contraste așa cum credeam eu atunci că trebuie să fie neapărat o lucrare de artă. Dar acea simplitate m-a pus pe gânduri și mi-a deschis bucuria tonurilor discrete, nuanțelor fine, bogăției care irumpe din puțin. Paleta lui era restrânsă atunci și așa a rămas până la sfârșit. Aproape numai cu griuri calde și reci construia povestea tabloului. Lumea care-i popula pânzele era lumea născută ca efect al lecturii și contemplației. Lucrările lui depășeau granițele artelor plastice migrând spre poezie, literatură. Discursul său verbal era foarte rafinat. Făcea adesea trimiteri filosofice, mitologice și biblice, trimiteri ce se regăseau și în picturile sale.
În acea perioadă, „Demonii” lui Dostoievski era romanul său preferat, iar adesea făcea referire la Nikolai Stavroghin. Odată, la inițiativa lui, împreună cu alți câțiva colegi am fost în orașul Siret și am vizionat într-un cinematograf aproape gol-goluț „Călăuza”, filmul lui Tarkovski.
Petrică îl tachina adesea pe Pache că nu lucra mai mult, că nu se înghesuia să-și expună lucrările, că nu era încă membru al Uniunii Artiștilor Plastici. El rămânea însă imperturbabil, amintind despre nevoia de sinceritate a demersului său artistic și chiar respingea, asemeni unui monah, zădărnicia zbaterilor noastre pe orizontală. Cum de Petrică nu scăpai ușor cu astfel de răspunsuri, mi-l amintesc pe Pache că i-a expus atunci o imagine aproape apocaliptică în care toate cele ce există se vor fi dărâmat, orașe, monumente, muzee, iar arheologii scormoneau printre dărâmături semnele civilizației apuse. Printre cele descoperite erau și unele dintre lucrările sale. Petrică a râs homeric de tabloul zugrăvit de Pache și discuția s-a oprit aici.
Aceasta este imaginea care mi-a rămas despre solitarul Pache. După acel an petrecut de mine la fabrica din Rădăuți nu știu dacă ne-am mai întâlnit de trei ori în viață, dar căutările noastre cred că au mers cam în aceeași direcție. Pe drumuri și cu modalități de expresie diferite, dar cu orizontul spre răsărit.
În ziua în care a plecat la Domnul am văzut că cineva afișase pe internet o lucrare a sa, „Lupta lui Iacob cu Îngerul”, în care propria-i suferință fizică și-o transpunea confesiv, dramatic și dezarmant. Iacob era chiar el și Iacob era la pământ, era învins! Imaginea m-a cutremurat pe moment, dar apoi am încercat să găsesc o altă interpretare picturii sale gândind că-i vorba doar de înfrângerea trupului muritor. Contextualizând această lucrare în cadrul întregii sale vieți și creații, știindu-i legătura pe care o avea cu Mănăstirea Putna, călăuzirea duhovnicească de care se bucura întru uciderea omului vechi și trupesc, cred că Traian Postolache a ieșit învingător în luptă când s-au revărsat zorile.
mai 2019, Elena Murariu
