Pacepa (II)

După 11 august, adevărul trebuie să fie acceptat și de partea română, fiindcă „Le Monde” scrie: „Generalul locotenent Pacepa a cerut azil politic în SUA.”
Ambasada își modifică radical poziția, transmițând presei un comunicat bățos: „Pacepa este acuzat de întocmirea de acte false, de acceptare de mită și de întreținerea unor contacte și desfășurarea de negocieri cu firme occidentale fără a fi dispus de împuterniciri…” etc. etc. Ceea ce nu era, de astă dată, chiar departe de adevăr, dar se vedea de la o poștă confecționarea ad-hoc a acuzelor (încă nu se stabilise, oficial, nici o învinuire concretă și probată) pentru deturnarea sensului dezertării: nu-i vorba despre o chestiune ce ar ține de convingeri politice, ci doar de evadarea unui simplu escroc.
Nemții erau de două ori jenați: mai întâi, că n-au izbutit să elucideze (nici până acum!) mecanismul dispariției, și, apoi, pentru că n-au putut ei înșiși să beneficieze de oportunitatea exploatării unei astfel de neprețuite surse – conform protocoalelor NATO, erau obligați să cedeze americanilor capturile de rang înalt.
Mai departe, se știe: americanii au refuzat extrădarea. Ceea ce nu se știe și abia acum aflăm, este valul de corupție, mizerie și imoralitate la cel mai înalt nivel pe care aveau să-l dezvăluie rapoartele celor din preajma lui Pacepa, interogați în România.
Cele de până acum sunt, desigur, mărunțișuri, mai ales dacă le coroborăm cu informația rezultată din interceptarea unei convorbiri între ambasadorul USA, Aggrey și omologul său iranian Boye, potrivit căreia Pacepa se afla în serviciul CIA de aproape 15 ani (notă din 5 noiembrie 1978). În același noiembrie, Securitatea află că Pacepa, numit acum Paul Montaigne, „a fost supus unei operații estetice, poartă barbă și mustață tunsă scurt.”
I-a fost identificată adresa, într-o zonă din apropierea Washingtonului locuită de cadre CIA, numărul mașinii, și se propune „Compartimentului nou constituit (de killeri, n.n.) să aplice hotărârea judecătorească de condamnare la moarte”.
Nu era o decizie singulară. Sub acoperirea eufemismului „neutralizare”, majoritatea celor ce au „trădat idealurile clasei muncitoare” solicitând azil politic în Apus erau urmăriți și, când se considera posibil, urma rezoluția „sunt condiții de a fi neutralizat de către o echipă de ofițeri de securitate pregătiți special în acest scop.” Ori: „propunem deplasarea în zonă a unei echipe formate din ofițeri pregătiți special, care să execute sentința de condamnare la moarte.” (cazul Tipăruț, Vulpe, Răuță, Iacob etc.). De reținut că același tratament urma să fie aplicat și defectorilor condamnați (în lipsă) la pedepse mai „blânde” (15 ani de închisoare) – mâna revoluției e lungă!
Cât despre moralitatea „cadrelor”, lista mizeriilor deconspirate după plecarea lui Pacepa este nu numai nesfârșită și întru totul jenantă, dar frizează chiar incredibilul. Lucrătorii din străinătate, de la ambasador la șofer, erau obligați să contribuie la colectarea de fonduri din care urmau să se achiziționeze cadouri scumpe pentru ștabii de la București, în conformitate cu listele de comenzi trimise fără rușine din țară. Generalul Bozianu arată că, în repetate rânduri, a fost nevoit să-i trimită ministrului de externe Ștefan Andrei „câte 5-6 duzini de stridii și sticle de vin alb pentru pește, pe care le plăteam personal, cu excepția ultimului colet, când l-am asociat, cu jumătate de cost, și pe tov. ambasador Flitan” (asta în perioada în care românii se așezau la coadă de la 3 noaptea pentru un litru de lapte!).
Voi reveni.