PACEPA – 90

Nu cumva să ne scape o aniversare… cu cântec: în 2018, Ion Mihai Pacepa împlinește 90 de ani. O mai fi trăind? Unde-i? Cine-l mai știe? Ceaușescu l-a condamnat de două ori la moarte în contumacie pentru înaltă trădare și a instituit un premiu de două milioane de dolari pe capul „celui mai înalt defector din lagărul sovietic”. Ironia sorții: încropitul act de acuzare în baza căruia Ceaușescu a fost condamnat la moarte s-a întemeiat aproape cuvânt cu cuvânt pe învinuiri formulate după cartea lui Pacepa „Orizonturi roșii”. La noi, a publicat-o imediat după revoluție Editura „Venus” (de mult dispărută) și am fost cât se poate de implicat în tipărirea ei. Atunci, în 1991, n-aveam habar care-s adevăratele dimensiuni ale personajului. Am pierdut mai bine de un an căutându-l zadarnic pe dispărutul Pacepa… să semneze contractul de copyright, într-o vreme în care se editau fără jenă și în deplină voioșie mii de cărți cu totală ignorare a drepturilor de autor. Primisem de la Aristide Buhoiu filmele ediției americane în limba română și nu trebuiau decât date într-o tipografie. Stânjenitoarele reflexe ale editorului de modă veche impuneau însă existența unui contract; abia mult mai târziu târziu am descoperit societatea deținătoare a copyright-ului…După tipărirea celei de a doua cărți, „Moștenirea Kremlinului”, (în care o bună parte din prefață îmi aparține, fără a fi și semnată), lucrurile au mai început să se lege și figura misteriosului spion-șef ieșea încet-încet din ceața premeditat confecționată. Rămânea de răspuns doar la întrebarea nici acum lămurită până la capăt „Pacepa, erou sau simplu trădător?” Defectarea șefului adjunct al spionajului ceaușist a stârnit o adevărată furtună în universul tăcut și închis al James Bonzilor autohtoni, a prilejuit represalii cărora le-au căzut victime, ca de obicei, și vinovați, și nevinovați, a pus pe butuci mare parte a rețelei DIE din întreaga lume. Se pare că n-a fost nimic patriotic, politic, generos, eroic, în fuga super-spionului, ci doar spaima că se apropie funia de par: Pacepa a ales (într-adevăr!) libertatea, fiindcă în România… îl pândea pușcăria – diverse anonime („scrisori ale oamenilor muncii” – de fapt, turnătorii ale subalternilor exasperați) îi dezvăluiseră matrapazlâcurile cu caracter cât se poate de penal, iar verificările dispuse le confirmau. Deosebit de interesant este episodul dispariției din Hotelul „Intercontinental” de la Köln, în stare să stupefieze diplomația românească cu grade ascunse sub cămașă, și să genereze o stare de prostrație căreia i-a căzut pradă, la început, și spionajul german. Răspunsul Ambasadei noastre era stereotip: „nu cunoaștem existența unui asemenea caz”. Bănuielile ziariștilor nu ajung până la dezertare, ci se rezumă la alte ipoteze: răpire, crimă, dispariție întâmplătoare, cu explicații care țin de patologia stresului ori intoxicației medicamentoase involuntare. Ziarul „Kölnische Rundschau” pune degetul pe rană: „Diplomatul (!) fugar «Vintilă» s-ar afla, după unele informații din cercurile serviciilor de securitate germane, sub ocrotirea CIA”. Repede, adevărul a trebuit să fie acceptat și de partea română, fiindcă „Le Monde” scrie: „Generalul locotenent Pacepa a cerut azil politic în SUA”. Iar Ambasada își modifică radical poziția, transmițând presei un comunicat bățos: „Pacepa este acuzat de întocmirea de acte false, de acceptare de mită și de întreținerea unor contacte și desfășurarea de negocieri cu firme occidentale fără a fi dispus de împuterniciri…” etc. etc. Ceea ce nu era, de astă dată, chiar departe de adevăr, dar se vedea de la o poștă confecționarea ad-hoc a acuzelor (încă nu se stabilise, oficial, nici o învinuire concretă și probată) pentru deturnarea sensului dezertării: n-ar fi vorba despre o chestiune ce ține de convingeri politice, ci doar de evadarea unui simplu escroc. Experți în analize de caz și diagnosticare caracterologică, colegii spionului-șef (vitejia de după război?) îl zugrăvesc concluziv pe Pacepa fără cruțare: „era omul tuturor jongleriilor; nu avea nimic sfânt, fără caracter, lichea; tipul arivistului gata de orice pentru parvenire, carierist care viza vârful piramidei”. (Și când mă gândesc cu câtă naivă încredere și deplină bună credință am trudit la publicarea cărților lui Pacepa!…) În mod mai mult sau mai puțin oficial, spionul-șef rămâne să fie considerat, în România, mai degrabă erou decât detestabil defector: la pag. 628 a faimosului Raport al Comisiei prezidențiale instituită de Băsescu în 2006 este apreciat „rolul excepțional” deținut de Pacepa în dărâmarea ceaușismului, iar Curtea Supremă a dispus în 1999 repunerea sa în gradul de general (înfăptuită tacit în 2004) și restituirea tuturor bunurilor confiscate. Care va să zică, după toate semnele, erou. Care-o fi adevărul adevărat?