Păcatul sinuciderii. Ce spun teologii despre pedepsirea lui

Păcatul sinuciderii. Ce spun teologii despre pedepsirea lui. Asemănări și diferențe între creștini, mozaici, musulmani, budiști și hinduși.
Sinuciderea este văzută ca un păcat major în toate marile culte religioase: creștinism, mahomedanism, iudaism, budism sau hinduism. Există nuanțe, dar abordarea este aceeași: Dumnezeu îți dă viața, tot el (trebuie să) ți-o ia, iar a încălca această lege care exprimă firea lucrurilor înseamnă a te opune voinței divine.
În mai toate cultele, însă, există „voci progresiste” tot mai des auzite, care înclină să pună sinuciderea pe seama unei rătăciri a minții, de care mortul nu poate fi acuzat. Ca atare, se tinde spre oficierea acelorași slujbe religioase, ca în cazul celor pieriți de „moarte bună”.
Catolicii: e bine că Mădălina Manole a avut slujbă religioasă
Preotul Ieronim Iacob, purtător de cuvânt al Arhidiecezei Romano-Catolice din București, spune că Biserica Ortodoxă Română a acționat înțelept în cazul Mădălinei Manole, permițând slujba religioasă, deși s-a comis un păcat major: „În credința catolică, sinuciderea este același lucru ca și în cea ortodoxă – vorbim tot de creștinism. Viața este darul lui Dumnezeu și omul nu poate dispune de acest dar după placul său. Însă mortul se duce la judecata lui Dumnezeu, iar acolo se ține cont de ce ai făcut întreaga viață. O eventuală lipsă a slujbei religioase nu este o pedeapsă aplicată celui mort, sinucigașului, ci o atenționare pentru comunitate, care trebuie să ia aminte că s-a comis un păcat major. Este o pedagogie a Bisericii cu enoriașii. Biserica face o evaluare, de la caz la caz, este ca o mamă care se gândește la cei rămași în viață. O mamă este și dreaptă, dar și bună, nu aplică pedeapsa fără discernământ. Dacă e un moment de durere ce afectează foarte mulți oameni, așa cum este cazul acum, cu Mădălina Manole, există riscul ca o pedeapsă prea severă să împietrească sufletul multora, să îi îndepărteze de Biserică, obținându-se efectul invers celui scontat. Așa că s-a ajuns la această cale de mijloc, a unei înmormântări religioase, dar fără fast”.
Ortodocșii: Biserica nu ar trebui să nu se roage pentru cei care își iau viața
Părintele profesor de teologie Stan Alexandru nu împărtășește această părere: „În nicio religie majoră a lumii, excluzând situațiile excepționale, sinuciderea nu este încurajată, tolerată, cu deosebire sinuciderea femeilor, a mamelor. Biserica Ortodoxă are responsabilitatea să nu se roage pentru cei care își iau viața. Iar catolicii știu că nu se poate să te împărtășești la căpătâiul unui sinucigaș. Doar două categorii de sinucigași au fost exceptate, în trecut, de la blamul creștinilor: cei cuprinși de nebunie, care trebuie ținuți în lanțuri și cum scapă din ele comit suicidul, și cei care s-au sinucis în numele credinței lor, cum erau martirii care își luau viața pentru a nu fi violați sau sodomizați de păgâni. Acum, după 1989, Biserica a permis slujbele religioase în cazul sinuciderilor, considerându-se că cei care au comis actele respective nu au fost în deplinătatea facultăților mintale. Dar situația nu e simplă, depinde cum se procedează, de la o parohie la alta. Sunt parohii în care se consideră că sinucigașii au fost demonizați și nu se fac slujbe, nici de înmormântare, nici ulterior. Sunt credințe rămase din trecut, cum că sinucigașii bântuie, ca strigoi. În cazul Mădălinei Manole, vina ei nu este atât de mare, cât este a persoanei care i-a adus otrava, la fel cum s-a întâmplat și în cazul Veronicăi Micle, care s-a sinucis cu stricnină. De asemenea, se știa că Mădălina Manole era disperată, iar cei apropiați, soțul trebuiau să reacționeze, să facă totul pentru a o readuce la lumină, chiar să plece din țara asta unde se simțea trădată, cum o dovedește prima ei tentativă de suicid”.
Cultul mozaic evoluează de la sinucigașul „criminal” la sinucigașul „victimă”
În iudaismul „clasic”, sinucigașii sunt considerați criminali și nu li se fac funeralii, nu li se recită Kadiș-ul și sunt înmormântați la marginea cimitirelor, împreună cu soții răposați ne-evrei ai evreilor. „Evreii admit sinuciderea doar în cazuri grele, de război, după pilda regelui Saul. În Vechiul Testament, după ce Cain și-a ucis fratele, Dumnezeu l-a împiedicat să-și ia viața, obligându-l să o trăiască cu conștiința marelui păcat săvârșit”, spune părintele Stan.
În ritul iudaic reformist, se consideră că sinuciderea este o manifestare a demenței sau a depresiei și nu se fac diferențieri la slujbele de înmormântare.
Oricum, indiferent de felul în care a murit, corpul defunctului este considerat „spurcat” și nimeni din familie nu are voie să îl atingă. Cei care își vizitează morții în cimitir trebuie să se spele după ce ies din cimitir, ca un ritual de purificare la ieșirea din teritoriul spurcat.
Voia lui Allah
Coranul nu este explicit în privința sinuciderii, dar teologii musulmani o privesc ca „o dezertare gravă de la cea mai fundamentală datorie a omului, aceea de a trăi în credința lui Allah”. Într-un articol din Al-Raya, prin care combătea terorismul sinucigaș în numele Islamului, doctorul Abd Al-Hamid Al-Ansari, fost decan al Facultății de Shari’a, susține că „sursele islamice sacre se referă la aceasta (la sinucidere – n.r.) ca fiind unul dintre cele mai mari păcate”.
Pe de altă parte, părintele profesor Stan Alexandru consideră că musulmanii se conduc mai mult după dictonul „Asta e voia lui Allah!”, deci sinuciderea nu este văzută ca un păcat la fel de mare precum e în creștinism. „În plus, înmormântarea nu este în general un proces atât de complex, se face rapid, astfel ca peste cel mort să nu treacă încă o noapte”.
Reîncarnare cu poticneli
Hindușii și budiștii nu pun preț pe corpul neînsuflețit, riturile de înmormântare fiind focalizate asupra sufletului. Hindușii își stropesc morții cu apa sfințită a Gangelui, dar este mai mult un ritual de „petrecere a sufletului” celui dispărut, care se va reîncarna. Budiștii din Japonia își îngroapă morții vertical, pentru a economisi spațiul. Atât în cazul hindușilor, cât și al budiștilor, sinuciderea este văzută ca un act de regresie a sufletului, în peregrinarea sa de căutare a absolutului.
(sursa: www.gandul.info)