Păcatul necredinței

Foarte mulți oameni, datorită unor mari necazuri pe care le au în viața și lipsei de experiență și practică bisericească, cad în necredință sau, mai mult, unii chiar ajung la sinucidere. Pentru o persoană care nu crede în existența lui Dumnezeu, viața nu are sens. Este foarte greu când cineva excelează în această atitudine de respingere a bunătății divine. Sunt momente și momente în viață. Ispita satanei îi împinge pe unii să nu mai creadă în Dumnezeu. Bine ar fi să se întoarcă, să-i lumineze Dumnezeu și să-și observe păcatul. Bunul Dumnezeu, în orice moment, ca un părinte așteaptă să ne întoarcem și să-i recunoaștem paternitatea. Cei care îmbătrânesc în necredință sunt de compătimit. Credința este un reazem, un sprijin, o speranță, un ajutor efectiv pe care-1 simți doar dacă nu-i alterată simțirea, este un sens al vieții noastre pământești. Ce rost ar mai avea viața noastră, ce rost ar mai avea rațiunea noastră care ne face să fim stăpânitori ai acestei lumi dacă nu credem în Dumnezeu?! Necredința în Dumnezeu este o autoîntunecare, o autoîndobitocire. Animalul nu are minte, însă omul o are și nu o valorifică cum spune psalmistul David: Omul, în cinste fiind, n-a priceput și s-a alăturat dobitoacelor celor fără de minte” (Ps. 48, 12). Aceasta este dorința lui să se asemene animalelor celor care nu au minte. Toată viața trebuie să luptăm cu gândul ce ne vine referitor la necredința în Dumnezeu și să-l alungăm. La acest păcat al necredinței ajung cei ce nu au o educație religioasă din copilărie, cei care nu au un exemplu de credință în familie (părinți necredincioși sau indiferenți), cei care nu au nici o tangentă cu Tainele Bisericii.
Păcatul mândriei
Mândria este primul din cele șapte păcate capitale, după cum smerenia este cea mai mare virtute, însă atât de complex, de ambiguu, de perfid și viclean, de nociv și distrugător este acest păcat, încât până și marii sfinți au fost ispitiți de el. Nu este om pe fața pământului care să nu fie ispitit de acest diavol; de la copilul cel mai mic, până la omul cel mai în vârstă, de la cel mai simplu om, până la cel mai învățat. Păcatul mândriei este auto-supra-dimensionarea persoanei noastre. Suntem mândri și facem acest păcat al mândriei atunci când: ne atribuim unele merite sau daruri care de fapt nu sunt ale noastre, când ne lăudăm în fața oamenilor pentru ce am făcut, fără să gândim că Dumnezeu ne-a învrednicit să le facem, când ne supărăm pe oricine și din orice motiv, când ne facem publicitate pentru orice faptă bună, pe care poate nici n-am făcut-o, când ignorăm și râdem atît pe bună dreptate, cît și pe nedrept de cineva, când invidiem și urâm pe cineva care este mai bun decât noi, când vorbim pe cineva de rău indiferent dacă este adevărat sau nu, când ne îmbrăcăm în diferite haine tentante pentru a place oamenilor sau pentru a fi în centrul atenției, când spunem aproapelui faptele bune pe care le-am făcut. Reversul acestui păcat este virtutea smereniei. Din acest păcat se nasc toate celelalte. Toată viața trebuie să luptăm împotriva acestui păcat și să fim conștienți că-i putem cădea pradă în orice moment al vieții. Numai înțelepciunea ne poate ajuta să discernem acest păcat, să sesizăm apariția lui în mintea noastră. Trebuie luptat din fragedă tinerețe împotriva acestui mare microb, până nu produce „boli cronice” de netămăduit. Foarte puțini medici pot vindeca asemenea boli.