Păcatul. Iertarea.

Păcatul este un mister terifiant și constituie o mare temă, în suspensie, că răul și substanțialitatea răului, ca problemă filosofică. Răul n-a devenit un scandal pentru rațiune decât atunci când omul a realizat, intelectual și afectiv, puterea sa demiurgică. Văzându-se creator a întreprins o pasionată cercetare critică a creațiunii și a început să-L judece pe Creator în lumina dorințelor sale. Dacă n-ar fi fost decât o simplă realitate a naturii, „dacă nu și-ar aprecia și nu și-ar construi singur destinul, el ar lua limitele, rănile și obstacolele vieții ca simple fapte, fără să pună întrebări”, – cum s-a observat.
Omul însă este o făptură problematică și interogativă: el întreabă și se întreabă. Cunoașterea lui este o permanenta tranziție între viața efemeră, temporară, viața în trup, și viața spirituală, viața eternă. Conștiința lui nu se resemnează la limitele pe care i le pune ignoranță, eroarea și dorințele. Cu mult timp în urmă și cu multă finețe Sfântul Grigore de Nysa constată că „nu e decât un singur fel de a cunoaște: acela de a tinde neîncetat dincolo de cunoscut”, pentru că, precizează acest Sfânt Părinte, „orice limită conține în esență ei un dincolo, care este „transcendența ei”.
În teologia iertării, cunoașterea finitudinei și a imperfecțiunilor umane atrage inevitabil problema păcatului. Păcatul este o realitate omenească imposibil de ocolit. Teoretic și principial teologia a stabilit că păcatul este marea noastră mizerie, marele rău de care suferim, sau cum subliniază un teolog, singurul nostru rău: căci dintre toate relele omenești el este acela din care nu ne mai ridicăm, nici chiar în veșnicie. Lăsați la măsura propriilor noastre puteri, ne este cu neputință să ne izbăvim prin noi înșine, dacă n-ar fi fost păcatul omenesc, n-ar fi venit Mântuitorul.
Problema păcatului a fost pusă în toată adâncimea ei numai în creștinism. Filosofiile păgâne n-au putut-o bănui măcar. Pentru Aristotel este ceva ca o eroare sau ca o neînțelegere, ceva care nu se aseamănă cu păcatul. Stoicii vorbeau de un acord al voinței umane cu voința lui Dumnezeu, însă acest Dumnezeu era înțeles impersonal, prezent pretutindeni și în toate, în virtute, ca și în abateri. Dacă Dumnezeu nu era o ființă personală, abaterile nu erau judecate de nimeni, decât de conștiința proprie. Omul se iertă pe sine însuși, dacă acest lucru ar fi cu putință. Ceea ce, practic echivalează cu absența oricărei obligații și responsabilități.
Numai creștinismul, religie revelată, afirmă hotărât că păcatul este o călcare a voinței lui Dumnezeu, săvârșită de Adam. Posteritatea lui Adam a fost intoxicată și este întreagă păcătoasă. Toți suntem păcătoși, toți moștenim acest gust pentru ce e rău, care ne pune în contradicție cu noi înșine (cf. Rom. VII, 14). Din vina primului om toți suntem părtași la sancțiunile greșelii lui.
– Iisus a fost pedepsit pentru mântuirea noastră și prin rănile Lui noi toți ne-am vindecat
Din fericire pentru noi a venit în lume Domnul Iisus, și, ca un nou Adam, a reconstituit ființa umană și i-a deschis „calea” spre viața divină. Prin El a fost îndreptată străvechea greșeală și din vechiul om, sub păcat, s-a născut omul nou, omul mântuit, fiu al lui Dumnezeu.
Niciodată nu v-a putea fi îndeajuns admirată această operă de radicală transformare a unei înfrângeri în biruință, a unui aparent eșec în triumf, fără fi schimbate datele inițiale. Preluând toate elementele vechi, păcatul și moartea, toate ruinele provocate de Adam în căderea lui, Dumnezeu a făcut o nouă capodoperă, o nouă creațiune. Numai El putea face această imposibilă alchimie ontologica, să facă din piatră seacă străluciri de astru luminos.
S-a crezut uneori că greșeala lui Adam și căderea lui au fost dezastruoase erori ale creațiunii, că Adam a fost o creatură eșuată. Credințe și socotințe pripite și incomplete. Venirea Domnului Iisus este tocmai desăvârșirea unei opere -(a omului) – pe o altă cale, care nu anulează nimic din starea cea dintâi. De-a pururi minunate sunt căile Domnului, altele decât căile omului, și gândurile lui altele și preaînalte (cf. Isaia LV, 8-9). În Domnul Iisus au fost împlinite toate (cf. Colos. I, 15-20). El a luat pe umeri toate durerile noastre, pe care nu le puteam duce, „a fost străpuns pentru păcatele noastre și zdrobit pentru fărădelegile noastre. El a fost pedepsit pentru mântuirea noastră și prin rănile Lui noi toți ne-am vindecat” (Isaia LIII, 5).
Miracolul acestei convertiri a păcatului în binecuvântare, a răului în bine, a morții în viață, mixaculoasă substituire a Fiului lui Dumnezeu în locul celor osândiți, este, de la un capăt la altul, opera iubirii și a iertării lui Dumnezeu.
De aceea Domnul Iisus, în activitatea Sa, a pus un accent atât de mișcător pe iubirea aproapelui și pe iertare. Nici una din temele evanghelice nu este mai insistent reluată și tratată mai amănunțit. Poate și din pricina că El venea în lume „când oamenii nu se iubeau”. (Pr. Prof. Sebastian Chilea, www.crestin-ortodox.ro)