Lecția de religie

Păcatele mărturisite o dată mai trebuie spovedite la o altă spovedanie?



Păcatul a fost definit în diferite feluri, în funcție de înțelegerea relației dintre Dumnezeu și om; în mentalitățile moderne și postmoderne noțiunea de păcat aproape că este exclusă, pentru că relația Dumnezeu-om nu mai prezintă interes și deci nu mai reprezintă o preocupare. Pentru cei ce au înțeles universul ca un dar dumnezeiesc oferit omului și au înțeles și rostul omului în universul în care trăiește, păcatul lui Adam a constituit o catastrofă cosmică ce a atras după ea degradarea și moartea; iar păcatul fiecărei persoane este înțeles ca un refuz, ca o respingere a lui Dumnezeu: omul întoarce spatele lui Dumnezeu prin păcatul care-i devine zid despărțitor de Dumnezeu. Separarea de Dumnezeu nu este însă altceva decât separarea de izvorul vieții, „ruperea“ de izvorul vieții, care duce la moarte; „plata păcatului este moartea“ (Romani 6, 23), ceea ce înseamnă că omul nu poate trăi în păcat, iar dacă trăiește totuși, nu trăiește deplin, autentic. De ceea, pentru că omul, constituțional sau ontologic, nu poate suporta păcatul, simte nevoia să se elibereze de starea indusă de păcat – păcatul este nefiresc. În această situație posibilitatea de a ieși din această stare, prin mărturisirea și iertarea păcatului, este, pe de o parte, darul lui Dumnezeu și, pe de altă parte, șansa omului.
Jertfa Mântuitorului este nemăsurată
Pentru ca omul să fie iertat și restaurat a fost necesară Jertfa Fiului lui Dumnezeu întrupat; sigur că pentru înțelesul omului, Jertfa Mântuitorului este nemăsurată și ar fi trebuit să genereze o stare, o atitudine din partea omului în care acesta să refuze categoric păcatul și să ia calea desăvârșirii.
Paradoxal însă, omul a continuat și continuă să păcătuiască. Domnul știa. De aceea, după Înviere, la numai trei zile după cumplitul, incomensurabilul chin, prima învestire pe care o face ucenicilor este în raport cu păcatele oamenilor și iertarea lor: „Luați Duh Sfânt; cărora veți ierta păcatele vor fi iertate și cărora le veți ține, ținute vor fi“ (Ioan 20, 22-23).
De atunci, deși fiecare om poate produce o catastrofă cosmică, pentru că fiecare, în păcatul lui, întoarce spatele lui Dumnezeu, întocmai ca Adam, omul are șansa de a învia din moartea păcatului, prin Taina Spovedaniei, scăpând de urmările unei noi catastrofe. De câte ori n-am întors și noi spatele lui Dumnezeu, refuzându-L, așa cum a făcut strămoșul Adam? Și totuși, ori de câte ori păcătuim și ne întoarcem la pocăință (adică mărturisim păcatul și ne depărtăm de el, exersând dobândirea virtuții), Dumnezeu ne iartă, ne reprimește și ne renaște. Cât de simplu și de ușor, în raport cu măreția Jertfei Mântuitorului și cu gravitatea păcatului!
Omul nu-și poate ierta, singur, păcatul, el are nevoie de iertarea lui Dumnezeu
De aici se nasc, în conștiința care simte păcatul, întrebări: oare mai mă poate ierta cineva pentru ce am făcut? Oare mai merit să fiu iertat? Cum mă mai poate suporta Dumnezeu pe pământ? Adesea, omul își răspunde la aceste întrebări: nu-mi pot ierta ceea ce am făcut! Nu merit nici să mai trăiesc! Într-adevăr omul nu-și poate ierta, singur, păcatul, și are nevoie de iertarea lui Dumnezeu. Nici semenii nu-i pot șterge păcatul, deși îl pot ierta; păcatul i-l șterge doar Cel ce a primit „toată puterea în cer și pe pământ“ (Matei 28, 18), prin Botez și prin botezul lacrimilor (Pocăința). Problema păcatului este o problemă între om și Dumnezeu, de aceea este doar de „competența“ lui Dumnezeu.
După ce primește omul darul iertării prin spovedanie și pocăință, văzând cât de ușor l-a iertat Dumnezeu și simțind în continuare povara păcatului, ca unul care-și lasă urme, omul simte nevoia să revină și să mărturisească din nou păcatul, chiar și-n condițiile în care nu l-a repetat. De asemenea, sunt unele recomandări făcute de unii părinți (duhovnici) ca, la toate spovedaniile următoare, sau din când în când, să mărturisească toate păcatele, mai ales cele grave, chiar dacă au fost mărturisite. Trebuie însă afirmat clar că păcatul odată spovedit și nerepetat este iertat. Altfel ar însemna că numai anumite spovedanii au puterea de a ierta, sau numai spovedania repetată, pentru aceleași păcate le-ar putea șterge, ceea ce este complet eronat. Într-adevăr, omul se luptă cu consecințele păcatului, pentru care este nevoie de vindecare, luptă și prudență de a nu cădea din nou. Însă spovedirea din nou, sau de fiecare dată, nu ajută la vindecare.
Chiar și simpla amintire a păcatului îl poate re-vătăma pe om
În plan psihologic am putea recunoaște că spovedirea unui păcat, sau a unor păcate deja spovedite la o altă spovedanie nu se justifică decât fie prin povara grea pe care o simte omul și atunci, „psihologic“, are nevoie de o altă eliberare și nu trebuie refuzată, fie prin faptul că omul nu ar trebui să uite „de unde“ l-a scos Dumnezeu, pentru a-i crea o stare și o dispoziție de smerire în fața lui Dumnezeu, reamintindu-și cât de mult a greșit. Însă chiar și simpla amintire a păcatului îl poate re-vătăma pe om, sau chiar determina la un nou păcat; omul ar trebui să uite păcatul și să iasă ca Lot și familia acestuia din Sodoma și Gomora, fără a se uita în urmă, pentru a nu se vătăma ca soția lui Lot. După cum nici Botezul nu se repetă, la fel nici Spovedania, pentru aceleași păcate nu ar trebui să se repete: odată iertat, omul a murit păcatului și s-a renăscut, în mod real. Pocăința nu simbolizează moartea și învierea, ci, ca și Botezul, este moarte și înviere reală: „Cunoscând aceasta, că omul nostru cel vechi a fost răstignit împreună cu El ca să se nimicească trupul păcatului, pentru a nu mai fi robi ai păcatului“ (Romani 6, 6).
Chiar și amintirea și evocarea și pomenirea păcatelor odată spovedite și îngropate ar putea produce „miros greu“ și răni adânci, „căci ce a murit a murit păcatului odată pentru totdeauna, iar ce trăiește, trăiește lui Dumnezeu.“ (Romani 6,10). De aceea cred că unii nu pot gusta „bucuria“ Pocăinței, pentru că rămân încă sub „groaza“ păcatului.
(Pr. lect. dr. Vasile GAVRILĂ)



Recomandări

Sfințirea pietrei de temelie pentru cel dintâi locaș închinat Schimonahiei Elisabeta Lazăr, pustnica Giumalăului

Sfințirea pietrei de temelie pentru cel dintâi locaș închinat Schimonahiei Elisabeta Lazăr, pustnica Giumalăului
Sfințirea pietrei de temelie pentru cel dintâi locaș închinat Schimonahiei Elisabeta Lazăr, pustnica Giumalăului