Păcatele împotriva Duhului Sfânt

Păcatele împotriva Duhului Sfânt sunt acelea prin care creștinul se împotrivește cu îndărătnicie poruncilor dumnezeiești și tuturor lucrărilor Sfântului Duh. Și, întrucât virtuțile teologice (credința, nădejdea și dragostea) sunt lucrări ale Duhului Sfânt, păcatele împotriva Duhului Sfânt se îndreaptă mai ales împotriva acestor virtuți.
Astfel, păcate împotriva credinței sunt:
Împotrivirea față de adevărul dovedit al credinței creștine. De acest păcat s-au făcut vinovați fariseii, care nesocoteau valoarea faptelor Mântuitorului, declarându-le fapte ale diavolului (Matei 9, 34); de asemenea se fac vinovați toți aceia cărora le place să păcătuiască, dar pentru că credința creștină îi oprește, ei o tăgăduiesc, se leapădă de ea, sau o prigonesc.
Păcate împotriva nădejdii sunt:
Încrederea nesocotită în bunătatea lui Dumnezeu. De acest păcat se face vinovat cel ce păcătuiește neîncetat, și totuși crede că Dumnezeu, fiind atotbun, îl va ierta; de asemenea și cel ce socotește că se va putea mântui numai prin credința lipsită de fapte bune (Rom. 2, 4-5; Iacov 2, 26).
Deznădăjduirea în milă și bunătatea lui Dumnezeu. Sunt oameni care socotesc ca păcatele făcute de ei sunt atât de mari, încât nu vor mai putea găsi iertare la Dumnezeu, chiar daca s-ar pocăi, și de aceea nu mai încearcă să se îndrepte, ci păcătuiesc mereu (Ioil 2, 12-13).
De acest păcat s-a făcut vinovat Iuda, care, după ce L-a vândut pe Mântuitorul, s-a dus și s-a spânzurat (Matei 27, 5).
Păcate împotriva dragostei sunt:
Pizmuirea aproapelui pentru harul ce i s-a împărtășit, pentru sporul lui în fapte bune, precum și neîndrumarea celor rătăciți pe calea cea bună.
Cine se face vinovat de acest păcat nu va putea moșteni împărăția lui Dumnezeu (Gal. 5, 21).
Nepocăința până la moarte și nesocotirea darurilor lui Dumnezeu.
De acest păcat se face vinovat cel care, cu toate că este creștin, nu voiește să întrebuințeze mijloacele puse la îndemână de Sfânta noastră Biserică pentru îndreptarea sa și petrece în păcate până la moarte, împotrivindu-se astfel lui Dumnezeu, „Care voiește ca toți oamenii să se mântuiască și la cunoștința adevărului să vină” (I Tim. 2, 4).
Ce spune Mântuitorul despre păcatele împotriva Duhului Sfânt?
„Celui care va zice cuvânt împotriva Fiului Omului, se va ierta lui; dar celui care va zice împotriva Duhului Sfânt, nu se va ierta lui, nici în veacul acesta, nici în cel ce va să fie” (Matei 12, 32).
Din aceste cuvinte înțelegem că păcatele împotriva Duhului Sfânt sunt foarte grele. Ele dezrădăcinează din suflet înclinarea spre pocăință și îndreptare și-l înstrăinează pe credincios de Dumnezeu. Totuși, prin cuvintele de mai sus, Mântuitorul nu spune că ele nu s-ar putea șterge printr-o căință adevărată și nici că pentru vina lor nu s-ar putea dobândi niciodată iertarea. Pricina neiertării unor astfel de păcate stă în îndărătnicia omului de a nu se pocăi, în împietrirea inimii lui. Cel ce săvârșește astfel de păcate nu primește iertarea, fiindcă nu voiește să fie iertat și nu voiește să asculte de poruncile lui Dumnezeu.
Dacă, însă, un astfel de vinovat se căiește din adâncul inimii și, hotărât să nu mai păcătuiască, cere îndurarea lui Dumnezeu, atunci, prin Sfânta Taină a Pocăinței, el va putea primi iertare, căci nu este păcat, oricât de greu ar fi el, care să covârșească bunătatea și dragostea de oameni a lui Dumnezeu.
Sfântul Apostol Petru s-a lepădat de trei ori de Mântuitorul, dar, pocăindu-se, recunoscându-și păcatul și hotărându-se să asculte de Mântuitorul până la moarte, a fost iertat și reașezat în cinstea de Apostol (Ioan 21, 15-19).
Păcate strigătoare la cer
Se numesc strigătoare la cer păcatele care tind a nimici imboldurile puse de Dumnezeu în firea noastră. Ele sunt atât de grele, încât, mai mult decât altele, cer o răsplătire de la Dumnezeu chiar în lumea aceasta. Ele nu izvorăsc dintr-o slăbiciune a credinciosului, ci din vădita răutate a voii lui, fiind săvârșite cu precugetare.
Păcatele strigătoare la cer sunt:
1) Uciderea săvârșită cu voie. Un astfel de păcat a săvârșit, de pildă, Cain. Cu privire la acest păcat citim în Sfânta Scriptură: „Și a zis Domnul (lui Cain): Ce ai făcut? Glasul Sângelui fratelui tău strigă către Mine din pământ” (Fac. 4, 40).
Tot de acest păcat țin și cruzimile prin care se tinde la nimicirea vieții aproapelui, ca: răpirea libertății prin robie, războiul de pustiire, precum și lovirea în cinstea aproapelui, socotită ca o ucidere morală a lui.
2) Sodomia, adică desfrâul împotriva firii, precum și împiedicarea cu știință a zămislirii de prunci și lepădarea lor.
Desfrâul împotriva firii și-a primit numele de sodomie după locuitorii din Sodoma, care pentru acest păcat au fost aspru pedepsiți de Dumnezeu (Fac. 18, 20). Sfântul Apostol Pavel spune ca astfel de fapte rușinoase nu trebuie să fie nici măcar amintite printre creștini (Efes. 5, 3).
3) Asuprirea văduvelor, orfanilor și săracilor este un păcat împotriva simțului firesc de dreptate al omului.
În Sfânta Scriptură se găsesc multe mustrări împotriva celor ce se fac vinovați de acest fel de păcate. „Invitați să faceți bine, căutați dreptatea, ajutați pe cel apăsat, faceți dreptate orfanului, apărați pe văduvă” (Isaia 1, 17). Iar Mântuitorul strigă: „Vai vouă, cărturarilor și fariseilor fățarnici! Că mâncați casele văduvelor și cu fățărnicie vă rugați îndelung; pentru aceasta mai multă osândă veți lua” (Matei 23, 14).
4) Oprirea plății lucrătorilor, care de asemenea rănește dreptatea socială. De acest păcat țin: specula ce se face cu brațele muncitorilor, oprirea pentru diferite pricini nedrepte a unei părți din plată, scumpirea traiului, falsificarea alimentelor. „Iată, plata lucrătorilor care au secerat țarinile voastre, pe care voi ați oprit-o, strigă; și strigările secerătorilor au intrat în urechile Domnului Savaot” (Iacov 5, 4).
5) Lipsa de cinste și mulțumire față de părinți.
Ne putem face părtași și de păcatele altora?
Da, și iată cum:
1) Când poruncim altora să păcătuiască (Matei 2, 16);
2) Când dăm sfat altora să păcătuiască (Ioan 11, 49-50);
3) Când îndemnăm la păcat;
4) Când ne învoim la păcatul altuia (Fapte 22, 20);
5) Când tăcem și nu înfruntăm pe cel ce păcătuiește (Pilde 29, 24);
6) Când trecem cu vederea și nu pedepsim pe păcătoși;
7) Când ascundem și apărăm pe păcătoși (Luca 11, 47-48);
8) Când încuviințăm păcatele altora (Rom. 1, 32);
9) Când dăm prilej de sminteală spre păcat (Luca 22, 3-6).
În măsura în care luăm parte la păcatele altora, stă și vina și răspunderea noastră.
Dar, mai presus de ferirea de păcat, datoria creștinului este să ducă o viață morală.
Ce înseamnă a duce o viață morală?
A duce o viață morală înseamnă a păzi poruncile dumnezeiești. Prin porunci își arată Dumnezeu voia Sa cea atotsfântă, după care trebuie să se călăuzească creștinul în viață, căci spune Mântuitorul: „Cel ce are poruncile Mele și le păzește, acela este care Mă iubește; iar cel ce Mă iubește pe Mine va fi iubit de Tatăl Meu și-l voi iubi și Eu și Mă voi arăta lui” (Ioan 14, 21).
De aceea, datoria creștinului este să cunoască, să înțeleagă bine și să împlinească cele 10 porunci ale lui Dumnezeu, pe care Mântuitorul le-a cuprins și le-a desăvârșit pe scurt în porunca dragostei (Matei 22, 37-39).