Ne-a frapat unul dintre titlurile ziarului „Monitorul” din data de 18 noiembrie a.c.,
„Sinucideri una după alta, în ultimele zile”.
Seria neagră a sinuciderilor a început cu prosperul om de afaceri Marian Burlacu (44 de ani) – patronul ștrandului deschis la Burdujeni în această vară, găsit spânzurat în vila sa din cartierul Obcini.
Apoi, un bărbat s-a aruncat de la etajul IV, iar o femeie și-a găsit sfârșitul într-o fântână.
Vă amntiți de cazul Dianei Maloș, de elevul de la Liceul Alimentar care s-a spânzurat în pădurea Zamca din cauza unui profesor?
Și tot acolo și-a găsit sfârșitul Aura Ț….
Cunoaștem cazurile dramatice de sinucidere și pe plan național: cazul Mădălinei Manole, al lui Erbașu, Angheluță, al elevului îndrăgostit de profesoara lui de limba română (Raff).
Să nu pierdem din vedere tentativa de sinucidere a lui Adrian Năstase, și câte altele!!
Trist, foarte trist.
M-am decis să emit câteva considerații în legătură cu acest subiect în lumina unor teorii proprii, cât și a unor psihanaliști celebri ca Freud, Skinner, Piaget, Leontiev etc.
Simpli trecători în această lume, îngenunchem tăcuți, neputincioși uneori și nici nu avem puterea să întrebăm de ce?
Gândurile negre ne împresoară câteodată, ne dau târcoale, ne cotropesc, te fac prizonier.
Viața nu întotdeauna e „dolce vita”, nu este numai roz. Se întâmplă să treci prin momente foarte grele, să te confrunți cu mari decepții, să suferi traume puternice…
Până la sinucidere nu-i decât un pas!
Mereu m-am întrebat dacă gestul de a-ți lua zilele înseamnă curaj sau lașitate. Dilema este mare. Doza de curaj este indiscutabilă, dar cred, totuși, că predomină lașitatea.
Să renunți la cel mai de preț dar care i s-a dat omului, să renunțe la viață este inadmisibil.
Nimic, dar nimic în lume nu poate constitui un motiv atât de puternic încât să te sinucizi.
Nu mai vorbim de perceptele religioase, care spun clar că viața ți-a dat-o Dumnezeu și tu nu ai dreptul, nu ai voie s-o suprimi.
Am presupus că aproape în totalitatea cazurile nefericite intervine acea psihoză devastatoare și majoritatea sinucigașilor își pierd mințile. Numai așa s-ar explica decizia acestora atât de sumbră, atât de cumplită și de înspăimântătoare. Dar mulți care au apelat la acest gest erau perfect normali până în clipa fatală.
Cum? Nebunia se declanșează așa, deodată.
Cei din jur nu observă nimic, nu pot preveni, nu pot influența câtuși de puțin?
Vă dați seama ce șoc este și pentru cei care rămân în urmă? Ei sunt devastați și poate nu-și mai revin niciodată. Ce-i de făcut?
Părerea mea este că la cea mai mică neliniște de anxietate, în cazurile de stres, să te adresezi medicului psihiatru pentru a face terapie.
La noi încă mai există concepția absolut eronată că atunci când mergi la psihiatru ești nebun. Fals.
În occident, aproape fiecare persoană care ține la sănătatea ei mentală și psihică are un psihiatru al său. La toate afecțiunile fiziologice, organice, se poate umbla cu bisturiul, dar la suflet nu.
Mă așteptam să dezvolte acest subiect în presă un medic specialist.
Ar fi de mare folos. Poate s-ar preîntâmpina multe tragedii.
Eu mi-am permis să emit niște păreri deoarece timp de 34 de ani am fost profesor.
Pe lângă cunoștințele pe care le-am predat, am căutat să cunosc sufletele copiilor, să le fiu aproape, să forez cele mai adânci cute ale psihicului lor.
Am căutat să mă cobor la înălțimea universului lor și pe ei să-i aduc la nivelul cunoștințelor mele. Pot susține și azi că pedagogia este în egală măsură știință și artă. Nu este o simplă codificare de legi, ci meșteșug artistic.
Un bun profesor trebuie să fie în egală măsură un bun specialist și un fin psiholog.
Numai atunci trebuie să cultivi o serie de calități umane, care în amalgamul lor le întregesc personalitatea.
Altfel, cadrele didactice ar fi în totalitate înlocuite cu mașini de învățat.
Profesorul modelează această pastă emolientă și parfumată și reușește ca din copilul plăpând, adus de mână la școală, să rezulte un om în adevăratul sens al cuvântului. Profesorul îl poartă pe copil din treaptă în treaptă, mereu atent la transformările din mintea și sufletul acestuia, făcându-l să se deschidă ca mugurii plantelor primăvara. Trebuie să zbârnâie sufletul dascălului ca să vibreze strunele din mintea copiilor.
Tineretul trebuie pregătit pentru viață, pentru încercările care îl așteaptă.
Nu sunt de aceeași părere cu cei care cataloghează tineretul ca fiind insensibil, fără trăiri sufletești deosebite, care nu citește.
Să știți că sunt tineri care nu adorm înainte de a răsfoi câteva pagini din marele romane. Sunt tineri care adoră poezia, care ascultă muzică cultă, care vibrează la cazurile de suferință, organizând uneori evenimente culturale pentru strângere de fonduri în sprijinul acestora. Nu trebuie să-i judecăm pe toți după câțiva care vor să se evidențieze prin a fi foarte gălăgioși, care practică teribilismul, care discută onomatopeic, care scuipă pe trotuar sau vorbesc la mișto.
Viitorul este reprezentat simbolic de fiecare generație în parte. V-ați gândit în câte domenii ei ne depășesc?
Noi venim cu experiența noastră, cu bagajul nostru de cunoștințe, ei vin cu tehnologiile noi, cu noutățile timpului pe care îl trăim din perspectiva viitorului pe care îl dorim cât mai luminos, cât mai bun.
Prof. gr. I
SILVIA ORBAN MEDER
