Păcat că se termină

Campionatul Mondial de Rugby a ajuns la final. Nu au mai rămas de disputat decât meciurile pentru medalii, vineri și sâmbătă. În „finala mică”, vineri, se întâlnesc Anglia (care s-a cam bătut singură în semifinală) și Argentina, titlul suprem urmând să și-l dispute sâmbătă două dintreforțele supreme ale acestui sport splendid, Noua Zeelandă și Africa de Sud, aceasta din urmă fiind încă deținătoarea trofeului, cealaltă fiind cumva eternacampioanămondială (inclusiv când nu deține titlul!), echivalentaBraziliei din fotbal. Am urmărit aproape toate meciurile, deoarece spectacolul pe care acest sport îl oferă atunci când e practicat de cine trebuie este cu adevărat extraordinar. Ca o primă concluzie pot să afirm că dacă în urmă cu câteva zeci de ani era să devenim a șasea participantă la fostul „turneu al celor 5 națiuni” (dar ne-a luat locul, pe bună dreptate, Italia), acum suntem la ani lumină de ceea ce se joacă în lume. Nu numai că n-am contat, dar în 3 meciuri din 4 am fost de-a dreptul ridicoli. Pentru mine, și nu numai, marea revelație a acestei ediții se numește Argentina, și zău că m-aș bucura să o văd cocoțându-se pe podium. Nu cred însă că Anglia îi va oferi șansa asta, mai ales că orgoliul ei rănit o va face să mănânce jar în acel meci. Am zis că Anglia s-a bătut singură în semifinala. Într-adevăr, a încercat să conserve un rezultat care i-a fost favorabil la limită până în penultimul minut, cumva împotriva spiritului jocului, caechipele de fotbal care-și bagăautobaza în poartă! Finalaar trebui să revină Noii Zeelande, favorita mea dintotdeauna, fiindcă din tot ceea ce face emanăo bucurie a jocului, dublată de o imaginație debordantă, ceea ce îi face pe jucători mai degrabă artiști decât sportivi.